● Violenţa naşte şi mai multă violenţă. Fiecare revoluţie nonviolentă este diferită în funcţie de pattern-uri etnice, religioase sau regionale. Un singur aspect rămîne constant: violenţa este sărutul morţii. Ea oferă regimului scuza ideală pentru a strivi mişcarea, sporeşte riscul escaladării, alienează opinia publică şi deraiază mesajul mişcării. Chiar mai rău, violenţa pregăteşte terenul pentru o eventuală implicare militară din afară, precum în cazul bombardării Serbiei de NATO, în 1999. Intervenţia militară externă, precum cea din Libia, rareori aduce democraţia şi stabilitatea – mai curînd sporeşte numărul victimelor civile inocente. De aceea, spre deosebire de revoltele populare, predominant nonviolente, din Tunisia, Egipt sau Yemen, chiar şi dacă luăm în calcul folosirea pe scară largă a violenţei de către Gaddafi împotriva propriilor cetăţeni, cazul libian prezintă cel mai rău exemplu cu putinţă de cum nu trebuie gestionate lucrurile, atît de către mişcările interne, care eşuează să respecte disciplina nonviolentă declanşînd războiul civil, cît şi de către comunitatea internaţională, care lansează o intervenţie militară. În ciuda faptului că milioane de iubitori de libertate sînt mîndri că 2011 a fost un an foarte prost pentru „băieţii răi“, asasinarea barbară a dictatorului libian în faţa camerelor ar trebui să ne reamintească de un adevăr banal – violenţa dă naştere la şi mai multă violenţă şi instabilitate.

● Nu poţi lupta simetric. În cele din urmă, revoluţia nonviolentă este un conflict asimetric, unde una dintre părţi nu are o opţiune militară (simetrică) şi alege să poarte bătăliile pe care are şanse să le cîştige. Altfel, care erau şansele protestatarilor chilieni sau polonezi din anii ’80 împotriva trupelor lui Pinochet sau a milionului de soldaţi din Armata Roşie? Nici una. Ce şanse ar fi avut o mînă de studenţi sîrbi să cîştige în faţa p