● Székely Csaba, Flori de mină, Beznă de mină.
Una dintre cele mai importante apariţii în zona teatrului din România din ultimii doi ani este cea a dramaturgului Székely Csaba. Teatrul este un organism viu. Se modifică permanent, apar noi tendinţe, unele estetici se perimă sau cad în desuetudine. Tînăra generaţie experimentează noi formule, artiştii cu experienţă încearcă să se reinventeze. N-aş caracteriza fenomenul drept efervescent pe meleagurile mioritice, dar lucrurile se mişcă şi uneori scot la iveală adevărate comori.
DE ACELASI AUTOR Această tăcere care ţîşneşte Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc interpretează Conu Leonida Despre tigri şi frică Cînd sufletul se scurge din sticlăPe Székely Csaba l-am descoperit în 2011 în „Programul de practică teatrală pentru regiunile de Vest şi Nord-Vest“ derulat de Teatrul 74 din Tîrgu-Mureş. A prezentat acolo Flori de mină, prima piesă dintr-o trilogie despre stingerea satelor transilvănene, cu tot cu dramele personale ale locuitorilor. În fapt, dramaturgul mureşean înregistrează un proces dureros de disoluţie socială, în care comunitatea s-a degradat şi viciat, iar fiinţa umană, pe fondul sărăcirii, şi-a pierdut demnitatea. În zonele miniere din Transilvania, închiderea minelor a generat un dezastru social. Oamenii şi-au pierdut locurile de muncă fără a avea alternativă. Puţini s-au „salvat“ plecînd la oraş (unde au avut parte de alte eşecuri). Cei care au rămas aşteaptă să se stingă odată cu satul. Sau se sinucid. În prima parte a trilogiei, Flori de mină, degradarea apare la nivel individual. Tragedia e personală, deşi Székely Csaba identifică un fenomen răspîndit în satele transilvănene, în special în cele maghiare: sinuciderea. Celebra tristeţe maghiară se concretizează în gesturi fatale, dar nu melodramatice. Există un firesc al alegerii morţii, acceptarea ca o soluţie „normală“ pentru nefericire. As
