În 1989, la 6 ani, nu înţelegeam prea multe despre realităţile cotidiene, mai ales că trăiam în unul din oraşele vestice cu bune legături comerciale, atît cu Ungaria, cît şi cu Serbia. Totodată, coada la „două banane de persoană“ mi se părea chiar distractivă, mai ales că te puteai reaşeza la rînd odată ajuns la tejghea.

Nenea Lăzăruţ era unul dintre chiriaşii care locuiau în aceeaşi casă cu familia mea, fiind un om gigant şi blînd, cu poftă de viaţă, dar totodată aspru. Orice (îi) făceam, îşi păstra fie zîmbetul, fie seriozitatea, în funcţie de starea pe care o avea înaintea momentului întîlnirilor noastre. Faptul că era un om al clasei muncitoare, fiind şofer de basculantă la Drumuri şi Poduri, nu-l împiedica să asculte alături de tatăl meu – profesor de fizică prea puţin agreat de către inspectorul general de specialitate, din cauza lipsei simpatiilor comuniste –, cu regularitate aproape ceremonială, ecourile libertăţii occidentale la Radio Europa Liberă.

Aşa se face că, într-o zi de noiembrie 1989, venind mîndru nevoie mare de la şcoală (tocmai luasem primul 10 din lunga mea experienţă scolastică), am mers direct la Nenea Lăzăruţ, care avea o zi bună judecînd după zîmbetul mare afişat, l-am pupat pe obraji, după care i-am spus că am luat 10 şi, fără să-mi dau seama de unde a venit şi care e curiozitatea mea concretă legată de subiect, l-am întrebat: „Nenea Lăzăruţ, ce e aia Europa Liberă?“.

Nenea Lăzăruţ a înlemnit, apoi a albit ca varul şi cu o mină foarte serioasă şi voce tremurătoare mi-a spus: „Să nu mai vorbeşti cu nimeni despre asta!“. În seara acelei zile, am avut prima discuţie „serioasă“ tată-fiu, devenindu-mi foarte clar că Europa Liberă era ceva despre care un copil putea vorbi în şoaptă şi niciodată în afara familiei. Noroc de căderea comunismului; cine ştie cîte şoapte ar fi urmat.

Adolescenţa

Odată cu democraţia pos