Cu cîţiva ani în urmă, am avut ocazia de a fi tovarăş vremelnic de drum cu un tînăr. Era îmbrăcat prost, mirosea a transpiraţie şi fuma. Lui îi făceau plăcere toate aceste amănunte. Un om cu adevărat liber, pentru care nu conta dacă felul în care mirosea ar putea produce un disconfort celorlalţi. Important era că se simţea bine şi, mai ales, că se conformează normelor grupului din care face parte…
* * *
Asta cu conformarea la norme e o chestie importantă. Dacă nu faci la fel ca ceilalţi, uşor-uşor vei ocupa o poziţie marginală în grup. Faci la fel ca majoritatea, semeni cu comportamentele ei dominante, ai şanse mari să devii lider sau chiar liderul grupului.
* * *
În decembrie 1989, românii au devenit dintr-odată liberi. Au scăpat de orice constrîngere ideologică şi au decis să făurească o democraţie. Una originală – dacă ar fi să ne luăm după vrerea celui de-al doilea preşedinte al ţării, primul dintre ei care a fost ales prin voinţa populară. Interesant este că această libertate a fost obţinută şi printr-un gest nu tocmai cuşer. Fostul preşedinte al ţării, un dictator comunist, a fost judecat sumar şi condamnat, fiind executat practic pe loc. Tribunalul care îl judecase nu era însă tocmai legal constituit, neavînd căderea de a-i evalua faptele, că aşa scria în lege. Mai mult însă, nu avusese dreptul la un avocat pe care să şi-l aleagă. Individul era, ce e drept, o persoană subumană, şi asta a contat probabil în a se trece cu vederea faptul de a nu fi tratat ca persoană şi cetăţean cu drepturi. Era un soi de răzbunare istorică. Aproape nimeni nu şi-a bătut cu adevărat capul să vadă dacă dictatorului nu i s-au încălcat cumva libertăţile.
DE ACELASI AUTOR Sate şi oraşe Cine e românii şi ce vrea ei? De la un televizor la altul Complexul LeonardoPuţin mai tîrziu, prin ianuarie 1990, nişte indivizi oarecare au protestat împotriva noii
