Cineva spunea că libertatea înseamnă să poţi fi tu însuţi fără să-ţi fie frică. În România, cred că de multe ori ne privăm singuri de propria libertate, autocenzurîndu-ne în funcţie de ce credem că este public acceptat sau nu. De ce? Poate pentru că nu avem o istorie recentă care să încurajeze libertatea individului, fără a uita în acelaşi timp de respectarea libertăţii celorlalţi, şi pentru că avem dificultăţi în a ieşi din propria zonă de confort în care sîntem închişi. Sigur, este aici un sens mai larg conferit noţiunii de libertate decît cel strict legat de libertăţile fundamentale. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, mai largă, m-am simţit mai puţin liberă cînd, lucrînd pentru o instituţie publică, deşi vedeam soluţii de îmbunătăţire a proceselor, oportunităţi, sau consideram că pot acţiona cu mai mult profesionalism, n-am putut întotdeauna să le dau curs. Mă refer aici la faptul că, din varii motive, a trebuit să mă limitez la a nu face mai mult decît strict ceea ce se cerea. Totuşi, uneori, tocmai ieşind din zona de confort şi din cadrul cutumelor pe care lumea se temea să le pună sub semnul întrebării, am reuşit să dau curs anumitor iniţiative sau idei şi să mă simt cu adevărat liberă.

Din alte puncte de vedere, cred că sîntem mai liberi în România decît ne dăm seama şi uneori avem nevoie de experienţe în locuri mai puţin privilegiate pentru a conştientiza asta. Pe mine m-a marcat o întîmplare petrecută în Rusia, cu mulţi ani în urmă, dar totuşi după anul 2000. Participam la o conferinţă la Moscova şi, alături de cîţiva colegi, am hotărît să vizităm mausoleul lui Lenin. Era foarte frig pentru acea perioadă a anului, aşa că am băgat mîinile în buzunarul gecii. Am avut şi proasta inspiraţie de a face o glumă între noi şi am izbucnit în rîs. Imediat au apărut soldaţi cu puştile îndreptate spre noi care ne-au pus să scoatem mîinile din buzu