Prima imagine care mi-a apărut de îndată ce am început să mă gîndesc la tema articolului:
Abia aşteptam să-mi iau fiul de la grădinţă după prima sa zi petrecută acolo şi să aflu cum s-a simţit, ce a făcut. Odată intrată în curte, am dat cu ochii de o scenă incredibilă pentru mine. Un băieţel încerca să-i ia jucăria. Pentru că, fireşte, el nu dorea cîtuşi de puţin să renunţe la maşinuţă, puştiul începuse să-l lovească, iar fiu-meu îl ţinea la distanţă cu o mînă înfiptă în pieptul lui, în vreme ce în cealaltă strîngea straşnic jucăria cu pricina. Cînd am ajuns eu, se uita cum celălalt copil dădea pumni... în aer.
Deşi scena s-a petrecut cu destul de mulţi ani în urmă, mi-o amintesc şi azi foarte exact. M-a impresionat atunci soluţia ingenioasă prin care un copil de 3 ani a reuşit, simultan, să-şi păstreze obiectul dorit, să se apere şi să nu răspundă cu agresivitate la loviturile celuilalt. Reacţia lui a fost una spontană, dar reflecta nu mai puţin o alegere personală (ar fi putut la fel de bine să cedeze jucăria ori să se lupte pentru ea sau doar să plîngă pentru că alt copil a revendicat-o).
DE ACELASI AUTOR Cu vin de Chile despre scrisori şi prietene Singurătatea multiplicată cu doi Trei tipuri de cutremure Fea şi Facebook - povestea unui căţel pierdut şi regăsitOdată cu atributul „personal/individual“ alături, orice termen dobîndeşte în mod pregnant şi inevitabil marca subiectivităţii. Sintagma „libertate personală“ îmi pare imposibil de descris în termeni general valabili. Deoarece e vorba, în cele din urmă, despre opţiuni particulare ale fiecăruia dintre noi. Opţiuni pe care le facem în funcţie de un anume context irepetabil, în funcţie de ceea ce sîntem la un anume moment, în mod irepetabil.
Pentru un copil mic care abia a învăţat să meargă, libertatea constă în a se mişca non-stop, în a explora spaţiul înconjurător şi a experimenta
