Paralimpicele au o frumuseţe mai tragică, deci mai adâncă: tocmai de aceea sunt toate aceste priviri care se întorc de la ele.
E ca un ceas. Îl privesc: mai sunt atâtea zile. Deci, sunt aşteptate, totuşi. Măcar dacă am înţelege! Peste Trafalgar Square a răsărit, brusc, o lună atotputernică. Privirea nu îţi rămâne, însă, agăţată de Coloana lui Nelson, nu, ceasul e magnetic. L-au pus aici să îl vadă Londra şi, mai departe, lumea întreagă. Jocurile nu se termină pe 12 august, ba e posibil ca abia după aceea să înceapă. Englezii ştiu cum se face. Mai sunt atâtea zile. Îţi propui să nu uiţi: despre asta e vorba, despre cei care se ridică. Îţi faci un decalog de uz personal. Porunca întâi: despre ei trebuie să scrii, laşule!
Paralimpicele au o frumuseţe mai tragică, deci mai adâncă: tocmai de aceea sunt toate aceste priviri care se întorc de la ele. Nu vrem să ştim, deşi aici găsim totul - la oamenii aceştia fără mâini, fără picioare, dar cu inimă. Niciodată nu vom fi mai aproape de ce e esenţial în om. Abia ei, cu cioturile şi cărucioarele şi protezele lor, abia ei sunt întregi.
În anul 2006 l-am cunoscut pe Eduard Carol Novak. Tânăr ziarist în Turul României, Miercurea-Ciuc, sufragerie de bloc, zi.
Ciclistul povesteşte: patinajul, accidentul, revenirea, familia care şi-a făcut ceva situaţie din comerţul cu prăjituri, apoi căsătoria, mai multă familie, soţia, Laura (cel mai frumos dintre numele lumii), fiii, ideile atât de simple încât le-am uitat adevărul - „viaţa e o luptă". Eduard Carol Novak şi cavalerii neştiuţi din ordinul său de învingători absoluţi. Ei sunt eroii, ei merită toate cuvintele mari pe care obişnuim să le aruncăm în nimic.
