- Social - nr. 173 / 6 Septembrie, 2012 Mi se spune ca sunt un copil indraznet aflat pe treptele maturizarii... Frumoasa caracterizare... Ma simt cuprinsa de un vartej analitic si ma gandesc ca as putea sa decupez scurte fragmente de viata autentic romaneasca, intr-o dimineata frumoasa de vara. De comun acord cu gandurile mele, mai ridic odata binoclul si privesc in zare pentru a da frau liber vocii interioare. Astfel, privesc la Romania, aceasta tara teribil de simpla si frumoasa, trecuta adesea prin focurile unor razboaie, despre care am invatat la istorie ca nu au fost intotdeauna ale ei, aclamata si blamata, si oachesa, cu oameni care viseaza sa traiasca in alta tara. Iluzoriu? Nu stiu ce sa zic de la inaltimea celor 17 ani ai mei... Este tara mea, tara scapata din mana, ce se indreapta spre un declin sadic, creat de propriile mentalitati? Ar fi absurd sa pun aceste cuvinte pe umerii numelui de Romania? Nu, eu nu sunt in masura sa invinuiesc tara pentru nimic, ci doar sa atrag atentia catre "umilul” megies roman. Este cert faptul ca intr-o zi voi putea parasi aceasta tara... Privesc, stagnez, dar nu, stingher ca un fobist aflat in fata propriei usi fara cheie... Cutez a-mi parasi tara si a incepe viata intr-o tara perfecta? Este Romania o tara perfecta? Cum ar arata o tara perfecta, cu oameni perfecti? Romania este locul unde am crescut, am impartit bucurie, tristete, am invatat sa iubesc, sa dau frau liber imaginatiei, sa cred in fortele proprii, sa ma exprim, sa ajut, sa caut raspunsuri, sa ignor, sa sper ca intr-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide intr-o tara ierarhic magnifica, iar spectacolul proastei imagini va inceta. Ma simt prinsa in mrejele tarii, care, cu o ultima sfortare, incearca sa ma ademeneasca prin masivele ei inzapezite iarna, prin adierea florilor de primavara, cu aerul ei de fecioara adormita de bogatia verii