Mai întîi a plouat, apoi cimentul de la Flushing a fost udat de apa care curgea din cozorocul şepcii. Ultima minge tocmai zburase din racheta lui spre altă viaţă, fără ca arbitrul să strige “out!”. Stropi de efort, lacrimi ale muşchilor. Arteziană a durerii pe două picioare. La sfîrşit de tot, au venit lacrimile adevărate, eliberatoare. Ceva rămăsese suspendat în sufletele celor care l-au iubit. Ceva nerostit. Renunţare. Regret. Recunoştinţă.
Cuvinte simple. Emoţie, aplauze, iar emoţie, iar aplauze. Şi el. Înconjurat cu dragoste din toate părţile. De fapt, singur. Pierdut în faţa retragerii. Andy Roddick aclamat de 20.000 de oameni după ultimul meci al carierei, Andy Roddick înghiţindu-şi lacrimile pentru a le mulţumi celor care îi mulţumeau. La naiba, trebuia să le arate că este bărbat, că se stăpîneşte! Andy Roddick rememorînd bucuria de a fi copil în tribuna care acum îşi lua adio. Andy Roddick învins în ultimul meci al carierei de Juan Martin Del Potro, care şi-a jucat cu discreţie princiară rolul de călău. Andy Roddick în luptă cu tristeţea care voia să cîştige şi ea meciul. Meciul cu băiatul care uimise lumea fiindcă servea atît de tare că se crăpa asfaltul.
N-ar fi în regulă dacă retragerea lui Roddick ar deveni scenariu pentru un film indian, deşi conţine toate ingredientele bollywoodiene. Melodramaticul unei seri nu poate şterge impresia unei cariere exemplare. La nivelul atitudinii. Al relaţiei cu ceilalţi. Cu toţi ceilalţi. Adversari, public, arbitri, copii de mingi. Nu s-a dat în stambă niciodată, nu a pretins că este un geniu neînţeles. Şi-a cunoscut calităţile, s-a străduit să îşi şlefuiască defectele. A muncit, a transpirat, a oferit bucurie, a cîştigat turnee, a cîştigat bani, a decepţionat, a fost neinspirat, a avut zile de graţie şi stîngăcii teribile.
Nu a păcălit pe nimeni. Nu a minţit tenisul, l-a slujit.
Andy Roddick nu
