★★★★ Dumitru Radu Popa, Sfi nţi, vânturi şi alte întâmplări, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2012
confundat cu Dumitru Radu Popescu, care este mai cunoscut (s-au scris şi cărţi despre el, a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor etc.). Culmea este că dintre ei doi tocmai autorul mai puţin cunoscut, Dumitru Radu Popa, este marele talent. Dacă se vorbeşte rar despre el este numai şi numai pentru că s-a stabilit din 1986 în SUA, la New York şi mulţi dintre cititorii români l-au uitat (deşi i-au mai apărut din când în când cărţi în România).
În 1999, Dumitru Radu Popa ne-a încântat cu volumul de proză scurtă „Panic syndrom”. În cuprinsul lui elementul de atracţie îl constituie recitalul de ironie al naratorului pe tema snobismului intelectualului new-yorkez, care nu face un pas fără să consulte un psihiatru.
Alt volum remarcabil, „La revoluţia română”, apărut în 2000, este o succintă şi spumoasă comedie a revoluţiei din 1989, nu a celei din România, ci a replicii ei din New York. Mai mulţi membri ai comunităţii româneşti, aţâţaţi de ceea ce au aflat de la televizor, se adună în faţa sediului ONU şi scandează lozincile care sunt scandate şi la Bucureşti. Ei se postează însă din greşeală în spaţiul rezervat demonstraţiilor de solidaritate cu revoluţia din Haiti!
Cea mai recentă carte de proză a lui Dumitru Radu Popa, „Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări”, se referă la o perioadă sumbră din istoria României, anii stalinismului, când autorul, copil fiind, vedea ca în vis tragedia trăită de oamenii mari. Nu întâmplător naraţiunea are o tentă fantastică, amintind de romanul „Maestrul şi Margareta” al lui Mihail Bulgakov.
