Mai ştie careva cum miroase prenadezul amestecat cu parfum de piele tăbăcită? Ori cleiul de oase garnisit cu fum de ţigară fără filtru, lipită de colţul gurii şi scoasă doar la câte-un scuipat subţire, într-o parte, jos, lângă măsuţă, când te frige buza? Sau cum sună blacheul, milităreşte, pe asfaltul abia turnat peste şanţurile vechii străzi de pământ? Ori comicăria "scârţului", asortat la ciubotele vechi, ajunse aproape ghete boiereşti, şcolite la oraş...
"Ia!", zicea "Codrin Cizmaru", în urma scârţâitului uşii meschine, cu două ochiuri de geam acoperite de o perdea roasă, afumată, izbită de canat în urma ta. "Ia!?", doar atât zicea. Iar tu scoteai dintr-o foaie de "Scânteia" veche, şifonată, aproape subversiv, o pereche de pantofi din piele adevărată, "jupuită" între războaie şi i-o-ntindeai, ghicindu-l vag, prin fum. "A' lo tacto, ă?!", "A' lo", încuviinţam eu, la fel de subversiv. "Talpă?". "Talpă!". "Ştaif?". "Vezi mata!". "Văd, văd; te-ai făcut cam bagabont. Carte nu-nveţi, talpă nu vrei... ori vrei?!", zicea, şi scuipa iar, peste bucăţile vechi de piele decupată, aruncate la picioare. "Nu vreau, bre, că ne-ajunge un cizmar pe stradă" ziceam, şi ieşeam iute din prăvălia scundă, înainte să-şi termine înjurătura groasă.
Sau parfumul "ştofei" - adânc, insinuant, înecăcios - când se tânguie, despicată, în tăietura "foarfecului". "Hârşşş". "Da, domnu', sus în talie, cu pense, drept şi manşetă. Păi, se poate? Ştie Marinică cum îi place lu' matale să te porţi. Aşa ştofă nu mai face nici englezii, ascultă-mă pe mine, Doamne iartă-mă...". Adevărul este că stofa, bleumarin, era chiar englezească, din ultimele cupoane păstrate "la dos" de Marinică, iar tata dăduse pe ea primul lui salariu de tânăr angajat, prin anii 50. Atât de "marfă" a fost materialul şi atât de talentat "Marinică, maestru emerit", încât eu însumi am făcut liceul pe de-a-ntregu
