În tinereţe, i se spunea „Magicianul semicercului“. Mulţi îl consideră şi astăzi cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor. Aceasta este povestea sa, începută pe terenurile de fotbal şi continuată – şi azi – în zona punctului de la 7 metri.
Cristian Gaţu fumează. Are şi o vorbă, spusă nou-veniţilor ce-i calcă pragul la Federaţia Română de Handbal: „Numai cine nu fumează nu stă în biroul meu". Fumează ţigări lungi, pe care şi le aprinde de câte cinci-şase ori. Nu e nimic indescifrabil aici, toate ţigările lui Gaţu se sting cât timp el vorbeşte. Le abandonează pentru câte o amintire sau vreo poantă. Apoi îşi aduce aminte de ele, le aprinde din nou şi iarăşi e luat pe sus de vreun lucru din trecut.
Dacă s-ar întocmi un top alternativ al povestitorilor din România, Cristian Gaţu ar fi pe podium, acolo, lângă Creangă. Stă în biroul său mic, tapetat cu poze din zilele de glorie, privind către pereţii scorojiţi, aleile pustii din jur şi clădirile ce par abandonate. Această imagine nu este una de mahala. Este însăşi situaţia sportului din România la acest moment, sau, cel puţin, a sportului unde patronii nu bagă bani doar pentru a se auzi, seară de seară, scuipând fiere la televizor.
Din spaţiul său, aparent izolat de restul „lumii bune", Gaţu povesteşte. Despre handbal, despre bunica şi tatăl său, visuri, terorişti, Silvio Berlusconi, orgoliu, securişti, România socialistă... Şi tot ce mai merită povestit din viaţa acestui omuleţ care a făcut istorie în handbal.
„Weekend Adevărul": N-am început foarte bine interviul ăsta. Ne-au fugărit nişte câini prin curte, clădirile astea par părăsite, federaţia pare să stea să cadă în orice secundă...
Cristian Gaţu: Da, e jale. Am rămas printre ultimii mohicani care mai pun pasiune în ceea ce fac, mai ales că fac asta gratis. Nu mai sunt mulţi care se sacrifică. Eu, din nefericire, aşa m-am născut.
