Deplîng de ceva vreme, cu amărăciune şi ciudă, şubrezirea dreptului ca sistem de norme juridice, desconsiderarea dreptului ca ştiinţă socială, batjocorirea dreptului ca ordine statală. Trăim într-o ţară şi-ntr-o epocă în care dreptul pare că se dezarticulează şi se travesteşte într-un amalgam flasc precum ceasurile care curg ale lui Dalí. O plastilină gelatinoasă de care trag toţi analiştii şi interpreţii şi pe care o morfolesc metodic şi-o transformă-n versatile silogisme de cocoloaşe. Matematica regulilor juridice e amplasată mai nou într-un registru al aproximaţiilor şmechereşti, rigoarea devine facultativă, procedurile – prea formale şi prea constrîngătoare – se deshidratează şi par să se rezume la simple recomandări. Argumentul de drept, elaborat, serios şi pertinent, riscă să fie urgent taxat ca „tertip“, „chichiţă“ sau „chiţibuş avocăţesc“. Norma juridică însăşi pare descărnată de funcţia regulatorie şi redusă la o desuetă, plicticoasă şi cicălitoare tentativă de autoritate. Imperativul ei intră într-o stază de parşivă ebrietate, două cărări posibile, două realităţi paralele, merge şi-aşa, totu-i relativ. Croiala pozitivistă a întregului sistem pare cuprinsă de leşin, anesteziată de o vag proclamată judecată în echitate, metanormativă, expresia unui bun-simţ mai bun decît toate simţurile juridice la un loc şi decît toate legile scrise.

Spectatorii recurg debusolaţi la scandări despre lege şi stat de drept.

Legea pare însă să-şi fi prăpădit statutul de premisă principală a raţionamentelor juridice. Ea se află într-o criză identitară şi se vede adesea luată în tărbacă de aceia care nu acceptă sinonimia între ilegal şi ilicit şi care susţin teoria conform căreia o opţiune contrară legii poate fi, totuşi, legitimă sau justă. Din păcate, legea de azi se tînguie înăbuşită sub greutatea competenţelor analiştilor. Interpretarea ei autentică se