Referendumul, din vara nefirească a tuturor românilor, a lăsat urme vizibile, deloc pozitive, în relaţiile interpersonale dintre alegători, şi doar sondajele mai semnalează efectele măsurabile, în numărul de votanţi trecuţi dintr-o parte în alta a celor două tabere politice, mai importante.

Sigur. Constituţia nu se va schimba peste noapte. Prioritare fiind alegerile parlamentare. Plus semnele de stabilitate ale instituţiilor fundamentale ale statului, voit mediatizate – spre atenuarea justificatelor îngrijorări ale cancelariilor occidentale.

Şi atunci? De ce ar avea nevoie ţara noastră de un vicepreşedinte?

În primul rând pentru că, indiferent cine a fost preşedinte al României, după 1989, respectiv Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, premierul de la Palatul Victoria – şi lista acestora începe cu Petre Roman şi se încheie, momentan, cu Victor Ponta – chiar dacă înţelegea raporturile constituţionale, dintre Preşedinţia Republicii şi guvern, manifesta, sub o formă sau alta, vizibil sau deductibil, frustrări explicabile, inclusiv printr-un orgoliu exacerbat.

Ce menire ar avea vicepreşedintele României? Responsabilitatea primară a acestuia ar fi, la fel ca în Statele Unite, ca să fie gata, în orice moment, să îşi asume preşedinţia. Asta în cazul în care preşedintele este în imposibilitatea de a îşi exercita atribuţiile.

Acest lucru poate fi din cauza decesului preşedintelui, demisiei sale, sau incapacităţii lui temporare, nemaifiind în măsură să îndeplinească atribuţiile preşedinţiei sau, în cazul României, fiind suspendat.

Vicepreşedintele ar urma să fie ales de popor, la fel ca preşedintele, fapt ce ar introduce tandemul electoral, în practica campaniilor prezidenţiale viitoare.

Vicepreşedintele ar avea, ca peste Ocean, şi rol de preşedinte al Senatului, unde ar da votul decisiv, dacă ar fi egalitate la opţiunile