A doua jumătate a secolului XX a fost scena unei revoluţii despre care încă nu se vorbeşte răspicat. Ceea ce se întîmplă astăzi în lumea economiei mondiale, dar şi în viaţa noastră, a fiecăruia, reprezintă consecinţa ei directă.
Orice revoluţie reprezintă o schimbare radicală a paradigmei de sistem în cadrul căreia se organizează activităţile sociale şi se dezvoltă instituţiile, normele şi valorile umane. Ea realizează înlocuirea unui set de reguli ale jocului social cu altul, urmată de un val de schimbări în toate subsistemele societăţii, de la cel ştiinţific şi tehnologic, la cel economic, şi de la cel politic, la cel cultural.
În evoluţia societăţilor moderne avem deja trei ramuri succesive de creştere: începutul propriu-zis al capitalismului de tip weberian, cuplarea definitivă a dezvoltării sociale cu cea a ştiinţei, ca activitate socială organizată pe principii industriale şi, în sfîrşit, dezvoltarea fără precedent a strategiilor şi a activităţilor care fac posibilă translaţia rapidă şi eficientă a aplicaţiilor ştiinţifico-tehnologice în produse şi servicii economice. Finalitatea acestui sistem a fost constant aceeaşi: producerea de bunuri şi servicii, mai multe, mai bune, mai performante, mai uşor de integrat în activităţile umane obişnuite, mai tentante, mai accesibile, care să permită accelerarea vitezei de dezvoltare, simultan cu creşterea consumului individual şi a gradului de libertate umană în raport cu servituţile generate de satisfacerea nevoilor fundamentale de subzistenţă. În termenii lui Maslow, modernitatea atinsese pragul de la care devenea posibil, pentru importante secţiuni ale populaţiei din zonele care generau dezvoltare, dacă nu pentru societăţi întregi, să dea prioritate realizării altor tipuri de aspiraţii şi să-şi satisfacă alte categorii de nevoi decît cele "bazale". Modernitatea găsise o soluţie pentru creşterea masivă a gra
