Apucătura de a ne crede toţi pe câte-un Wall Street personal e cel puţin caraghioasă.

A fost mult până când ai noştri au aflat ce sunt aceia corporatişti. Le-a plăcut cum sună şi cum se mişcă, deşi sunt ridicoli în nouă din zece cazuri. Am nenumărate cunoştinţe (vorba vine, că le-am numărat, ca să fiu sinceră) care ţin să precizeze că ele, deşi lucrează în multinaţionale, nu sunt corporatiste fanatice, sunt doar angajate zeloase.

Un corporatist are întotdeauna un laptop la subsuoară, cu cât e laptopul mai bun, cu atât corporatistul îşi permite să fie mai prost. Există softuri pentru orice, inclusiv programe care ţin loc de deşteptăciune pimară.

Fiţosul corporatist mănâncă la prânz în Centrul Vechi (chiar dacă nu lucrează în Centrul Vechi sau mai ales dacă nu lucrează în Centrul Vechi). Fiţoasa corporatistă nu mănâncă la prânz deloc. Desigur, teoretic iese la un lunch, (întotdeauna la un lunch, niciodată la o masă), comandă o salată de rucola sau de altă erbacee din familia cruciferelor.

Nu se mai poartă apa plată cu lămâie, se poartă doar apa plată. Cei care sunt nostalgici după acreala corporatistă a paharelor transparente le urez succes, sunt alături de ei în lunga şi greaua suferinţă legată de apa de izvor.

România nu e o ţară corporatistă, să fim serioşi, pentru asta ar trebui să fie o regiune cu câteva vertebre în şira spinării şi cu câţiva crăiţari în cont, alţii decât ăia şmangliţi de pitoreasca mafie locală. Apucătura de a ne crede toţi pe câte-un Wall Street personal e cel puţin caraghioasă.

La ora asta, cad companiile ca muştele, de fapt asta e o comparaţie tembelă, nicio muscă nu moare atât de spectaculos. Ideea de corporatism e ridicolă în România, cu câteva elegante excepţii. Sau, ca să fiu mai coerentă, există corporaţii, dar nu există corporatişti adevăraţi. Pătura de încrăvăţiţi şi întaiorate nu aranjează strat