Despre cum am apărut prima oară în paginile României literare am mai povestit. Fiind elev în clasa a unsprezecea, am trimis, pe adresa redacţiei, un grupaj de versuri. Nu singur, ci împreună cu un coleg, pe care, pe atunci, îl dăscăleam de zor. Voia neapărat să devină poet, mi-a cerut să-l ajut, iar eu mi-am luat rolul foarte în serios. Atât de în serios, încât am ajuns să scriu cot la cot cu el, mai mult ca să aibă cu cine concura. Formam, mi-amintesc, o echipă pe cinste. În sfârşit, am trimis poemele, în acelaşi plic, împreună cu o scrisoare în care solicitam să ni se facă dreptate. N-am spus nimănui despre isprava noastră. Dacă n-avea să iasă nimic? De ieşit, a ieşit totuşi. Am apărut amândoi, prin februarie, în pagina a doua a României literare, la rubrica Post restant. Constanţei Buzea chiar îi plăcuseră improvizaţiile noastre (căci, cu ochii de acum, le consider improvizaţii).

„Doi şoticari de rasă, care pretind că scriu acum întâiaşi dată pentru prima oară pe adresa redacţiei noastre (au mai făcut-o, şi aş putea-o dovedi cu puţină răbdare răsfoind în colecţie, dar ce mai contează), doi elevi din Comăneşti-Bacău care se dau doritori de sfaturi şi îndrumări când nu le lipseşte absolut nimic, textele lor fiind saturate, ca să zic aşa, de un rafinament lejer, că m-au şi trecut o clipă fiorii unei bănuieli cum că n-ar fi ei chiar elevi, cum pretind, ci niscai colegi puşi pe glume. Oricum, textele lor se citesc aproape peste tot cu delicii. Iată în deschidere, o Sonată, a celui ce semnează ca la şcoală Stoian G. Bogdan”.

Aşa începea întâmpinarea. O vreme am ţinut-o minte pe de rost, în întregime. Urma un lung citat din imageria debordantă a lui Bogdan, apoi o constatare mai degrabă amară:

„De ce să nu ştie, la urma urmei, şi cititorul cu ce îmi desfătez, graţie elanului nemărginit al celor ce-mi scriu, ceasurile mărginite? Să-şi treacă şi el p