Sunetul muzicii şi vocea umană – se spunea că sunt cei doi stâlpi de susţinere ai radioului. Ai radiogeniei, de fapt. Când apar zgomotele sau tăcerea, ele pot lesne intra în larga categorie a „muzicii de fundal“. Vocea gravă, puternică, vocea calmă, joasă, dar atentă şi binevoitoare e vocea radiofonică masculină, în timp ce vocile „sexului slab“ sunt, de regulă, mai impetuoase, mai calde, uneori chiar dulci, dar publicul radioascultător nu suportă dulceaţa, zaha­riseala, cum nu suportă vocea subţire, piţigăiată, afec­tată, hipereuforică, aro­gantă ori mult prea priete­noasă, tonul ridicat, tonul panicat (toate acestea îndepărtează puternic pentru că sună fals şi, de obicei, mint). Radiogenia nu suportă nici abaterile de la gramatică şi de la rostirea corectă. (Apropo: „pe surse“, aflăm că la Radio România a început o îndreptăţită campanie pentru selecţio­narea şi promovarea celor mai bune „voci“.) Împreună cu muzicalitatea vocii umane, muzica propriu-zisă împărăţeşte înalta realitate sonoră, cea care intră prin auz, ca apoi să farmece şi să însufle­ţească sau chiar să incendieze gândirea, imaginaţia, creativitatea. Mult prea puţin este luată în consi­deraţie, însă, pentru a fi utilizată benefic, puterea vindecătoare a vocii Publicitate umane radiofonice şi a muzicii transmise la radio. Aşa se întâmplă, de fapt, şi în viaţă, în relaţiile medic – pacient, unde muzica­litatea cu impact vindecător pare a fi un lux pentru unii şi o aiureală pentru alţii. Meloterapia, totuşi, are vocaţie de aliat al medicului. Am vizitat posturi de radio „de spital“ şi m-am convins de asta. Din păcate, nu erau posturi din România, ci de la „alţii“. Un post de radio pentru publicul larg, pentru publicul aşa-zis sănătos, audiat în timpul unor zile şi nopţi intraspitaliceşti, este cu totul altceva – ca eficacitate terapeutică – decât un post de radio local, care aparţine unui spit