Un „erudit al ingeniozităţii şi un mistic al savanteriei filologice” (Al. Cistelecan) ce a împlinit, la 8 iulie, 70 de ani, Şerban Foarţă a fost, pe bună dreptate, considerat de exegeză un artizan al cuvântului poetic şlefuit cu migală, inserat cu obstinată atenţie în montura unei fraze radical ceremonioase, de o eleganţă precisă şi de un rafinament controlat cu minuţie.
De altfel, tentaţia autodefinirii, a reculului în oglinda poemului e unul dintre procedeele privilegiate ale poeziei/ poeticii lui Foarţă: „N-ai vrea să ştii, şi tu, ce carte,/ de care nu se mai desparte,/ citeşte acest vrednic domn,/ uitând de masă şi de somn?/ La pagina vreo patru sute,/ privirile i-au fost cusute/ cu aţa literelor mici/ ca nişte rânduri de furnici./ Ţesut în scumpa terfeloagă,/ El, unul, pare că se roagă... (...)”. Virtuozitatea frazării lirice se pliază, în cazul lui Şerban Foarţă, pe o irepresibilă exigenţă formală, dincolo de care imaginarul, bine strunit în mecanismele artificiilor retorice, îşi expune relieful său contorsionat şi himeric: „Ce înger mântuie,-n ev, roza/ din coloritul nul, mai ştiu. /Dincolo, ritul nu-l mai ştiu: / ce înger mântuie nevroza/ când lacrimile,-n harpe, trec/ un sânge ca de nalbe terne?/ Un sânge cade-n alb, - eterne, /când lacrimile-n har, petrec?”. Fascinat de holorime, din dorinţa „de a suprima (nepedepsit) aerul dintre cuvinte”, Foarţă e un poet al stărilor funambuleşti, un poet ce se impune, aşa cum notează Gheorghe Grigurcu, „printr-o calofilie fanatică, dusă până la o delirantă pedanterie” şi „un hiperrealism (textualist, gramatical)”. Destinul lui Esenin şi al Isadorei Duncan e transcris, de pildă, în versuri de inefabilă graţie a rostirii ludico-tragice: „Unii mor când vor ei,/ alţii, când bate ora,/ unii mor ca Serghei,/ alţii, ca Isadora.// Nu mi-i gândul la ei/ ci la Ea. (Mă asculţi?)/ Unii mor când vor ei./ Ceilalţi, nu. – Ce
