Am în faţă o lucrare monumentală: Unsprezece ani din istoria României (Editura Maşina de scris, 2011). Autoare: Domniţa Ştefănescu. Nu sunt excesiv afirmând că lucrarea este monumentală, fie şi numai pentru faptul că numără 974 de pagini înţesate de text. O carte de factura acesteia la noi nu s-a mai scris şi cred că nici prin alte părţi.

Dar nu este vorba numai de dimensiuni. O reconstituire de evenimente publice desfăşurate în cuprinsul celor unsprezece ani, într-o epocă dintre cele mai agitate, în care de la o zi la alta, când nu de la o oră la alta, se petrec răsturnări de situaţii buimăcitoare. Cu protagonişti care ocupă impetuos scena publică, ne scot ochii şi ne umplu urechile cu prezenţa şi cu larma lor după care, mulţi dintre ei, dispar. Vor apărea unii mai târziu în cu totul alte ipostaze, jucând altfel de roluri, susţinând acum ceea ce altădată respinseseră, fără preocuparea vreunei armonizări a noului rol asumat cu cel vechi.

Este de la sine înţeles că una este să scrii istoria unei epoci lipsite de evenimente, de răsturnări, monotonă, ternă, repetitivă, ca aceea a ceauşismului târziu, şi altceva pe a uneia de semn contrar, cum a fost a noastră în era postdecembristă, de convulsii sociale, de mişcări abrupte, de răsuciri nescontate, schimbând mereu ceea ce părea să fi fost convenit. Dar astfel s-au petrecut lucrurile la noi începând cu decembrie 1989 şi Domniţa Ştefănescu a izbutit să ofere cea mai concludentă imagine a lor de până acum. Rânduirea lor strict cronologică este acel element care înlătură impresia de totală lipsă de sens care s-ar fi putut instala, izbutind să facă vizibile legăturile dintre fapte, felul în care unele le-au determinat pe cele survenite ulterior. Autoarea însăşi precizează în Argument: Unsprezece ani din istoria României, decembrie 1989 – decembrie 2000, conţine descrierea, în ordine cronologică, a evenimentel