Ce-ţi sugerează o pictură dincolo de cunoştinţele plastice, în asta îi stă valoarea. E starea de spirit pe care o resimţi contemplînd-o, mai înainte chiar de a te întreba ce reprezintă ea. Dispoziţ ia în cauză nu e degustare estetică a unui obiect artistic, ci prefirarea în minte a unui accent spiritual.
E reacţia spontană la un cîmp de forţă pentru a cărei sesizare nici gustul şi nici talentul nu pot face nimic. Tocmai de aceea un tablou te inspiră prin nuanţe de duh, fără să te împingă la comentarii de intelect. Cînd apar comentariile, pictura încetează spre a face loc criticii plastice, care e forma doctă de a altera un talent prin acoperirea lui cu teorii oţioase. De aceea, dacă lăsăm deoparte menirea de colportor care mijloceşte artistului relaţia cu un public incapabil să depisteze singur valoarea, atunci criticul plastic este un impostor: se pronunţă asupra unui meşteşug pe care el însuşi nu-l poate exercita. Teoria lui nu e oblică pe creaţiile pe care pretinde a le explica, rostul lui fiind străin de intimitatea picturii.
Şi dacă criticii plastici nu pot surprinde duhul unui tablou, cu atît mai puţin pot descrie istoria interioară a unui grup de pictori precum „Prologul”. Rămîne atunci ca unul din membrii grupului să intre în pielea cronicarului spre a pune în lumină ceea ce specialiştii în divagaţii docte nu pot face: să înfăţişeze dinăuntru destinul unei echipe de artişti care, din 1975 şi pînă astăzi, au marcat evoluţia breslei. Mai mult cînd auzi un critic ca Oliv Mircea afirmînd că, dacă a existat ceva autentic în pictura românească în ultima junătate de secol, e tocmai experienţa „Prologului”, atunci cartea lui Mihai Sârbulescu e poarta de intrare într-o lume la care literaţii fie nu au acces, fie sunt indiferenţi.
Cartea e pestriţă, greu de clasat ca gen, avînd o eterogenitate care îndreptăţeşte titlul: un dosar cuprinzînd mărtur