În ultimele două luni am văzut mult angajament în “lupta pentru democraţie” a artiştilor de toate felurile (film, arte vizuale, literatură etc). Pe unii îi respect foarte mult, pe alţii nu dau doi bani, dar nu valorizarea interesează aici, ci ce-i mînă-n luptă şi ce mesaj îi animă. Pentru că aici stă sîmburele unei ipocrizii de-a dreptul sinucigaşe. O atitudine politică din care se aleg cu o îmbăţoşare conformistă şi zero atitudine artistică autentică.

Esenţa mişcării a fost că nu vor politizare (unul din multele materiale de acest tip, aici). Iar aceşti oameni care nu mai doresc politizare ţin pînă la fanatism cu nişte politicieni, cu unul anume, mai exact. Se pretind deasupra ideologiilor şi au pus-o de-un tea party nici măcar conştient de sine. Marea fantasmă a depolitizării ţine de decenii şi de fiecare dată e de fapt ultrapolitică. Începe “anticomunist” şi se termină elitist: anti poporul prost, needucat care se uită la televizor şi e manipulat.

Să luăm cazul ICR. A fost condus de oameni care au făcut politică dur şi pe faţă. De fapt, mai mult şi mai rău de atît, Mihăieş sau Patapievici nu au expus vreo credinţă anume, au acţionat ca nişte propagandişti de duzină de cîte ori cel care i-a numit au avut nevoie de ei. În rest, ICR a funcţionat în parametri cît de cît normali – au înţeles o chestiune minimală, că intelectualii, artiştii, chiar ziariştii români trebuie măcar scoşi în lume.

Conducerea ICR a fost doar o altă redută a unor oameni care propovăduiesc ba ultraconservtorism, ba stat minimal, ba desprinderea de puterea statului pe banii statului. Pe mulţi dintre artiştii români îi bănuiesc că s-au bucurat de fapt de un sentiment de-a dreptul ridicol: au luat bani de stat, dar pentru că veneau de la Patapievici, parcă nu mai erau aşa de “de la stat”. Au fost bani care nu mai veneau ca un DREPT, ci ca un PRIVILEGIU, ca o recunoaştere. Evide