În general, romanele poeţilor sunt privite de critica literară cu suficientă reticenţă, nu o dată acestea fiind tratate ca un soi de curiozităţi sau capricii ale unor autori care s-au impus mai cu seamă la nivelul liricii. Când a publicat primele sale creaţii în proză, Armando Romero nu a avut parte de un altfel de tratament, câtă vreme scriitorul columbian, actualmente stabilit în Statele Unite ale Americii era considerat nu numai un poet reprezentativ al ultimelor decenii, ci şi un eseist redutabil, principalul teoretician al nadaismului, mişcarea literară care a marcat spaţiul cultural al Columbiei începând cu anul 1958.
De aceea, lectura atentă a creaţiilor în proză ale lui Romero va demonstra nu doar că autorul nu e deloc un amator în acest domeniu, ci şi că naraţiunile pe care le scrie - cu o nedisimulată plăcere! - pot sta oricând alături de cele ale conaţionalilor săi Gabriel García Márquez sau Álvaro Mutis, dovadă (pentru aceia care mai aveau nevoie de dovezi...) că, dincolo de tonalităţile lirice, Armando Romero e pe deplin capabil să stăpânească spaţiile vaste ale romanului. Iar dacă în La rueda de Chicago, creaţia sa anterioară, protagonistul, Elipsio, se afla în căutarea drumului care să-l conducă spre ieşirea din labirintul unui mare oraş, dar încerca să-şi descopere, la capătul acestui demers, adevărata individualitate, Cajambre*, recentul roman (apărut în anul 2011), reprezintă încercarea autorului de a lucra pe spaţii chiar mai largi şi de a surprinde realităţi mult mai complexe, de astă date legate de sensul existenţei comunităţilor tradiţonale din zonele izolate ale Columbiei. Poate din acest motiv, cartea a fost interpretată drept veritabilă investigaţie antropologică, cuprinzând, pe alocuri, fragmente demne de specialiştii în domeniu, dar, deopotrivă, drept investigare, fără vreun parti-pris, a existenţei unei lumi aparte - o comunitate
