Potopul
De câteva zile săpau cu îndârjire. Bisericuţa, veche de sute de ani, era înecată în apă mâloasă şi pietre. Şuvoaiele, prăvălite de pe coastele repezi ale munţilor, se năpustiseră asupra ei cu mânie, vrând parcă să o şteargă de pe faţa pământului. O dată la doi, trei ani, se întâmpla aşa. Puhoaiele se ridicau năpraznic, parcă mânate de o forţă nevăzută, de dincolo de această lume, şi apoi se aruncau asupra văii, opintindu-se în sfântul lăcaş. Micuţ, cenuşiu de la trecerea anilor, pierdut în imensitatea munţilor, el nu se dădea biruit. Stăvilise de câteva ori năvala străinilor, şi îi adăpostise pe moţii care căutau lumina buchilor, mânându-le spre cer rugăciunile. Biserica era încărcată de lumina lui Dumnezeu, ca o albină de nectar, şi se încăpăţâna să străbată mările învolburate ale acestei lumi, pentru a-i scoate pe oameni la celălalt liman. Iar ei îi întorceau recunoscători jertfa şi veneau să-i mângâie zidurile bătrâne, curăţindu-le de buruieni, şi, uneori, ca acuma, dezgropându-le după năvala apelor.
Muncitorii săpau cu sârg. Îi mâna un părinte vrednic, Evloghie, venit tocmai din Sfântul Munte Athos, ca să refacă bisericuţa. Dacă nu ar fi fost apele, ar fi răzbit de mult. Aşa, nu aveau niciun spor. Mâlul scos afară aluneca din nou înăuntru, năclăind groapa şi astupând pereţii.
La început, nici nu l-au băgat de seamă, prinşi în lupta cu noroaiele. Apoi, cineva a început să strige. Şi atunci l-au văzut. Plutea pe apa dimprejurul bisericii, galben, parcă spoit cu aur. Un craniu de om. A dat ocol bisericii o dată, apoi încă o dată şi încă o dată. De trei ori. Bătrânele începuseră să şuşotească. Era vădit că e semn. Semn de Sus. Craniul s-a legănat pe ape de câteva ori, apoi s-a aşezat pe fereastra altarului. Apa ajunsese până la buza ei. Părintele Evloghie a intrat în unda neagră şi l-a luat cu evlavie.
@N_P
