Istoria bogată şi activitatea de vârf sunt fericit reflectate în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ Bucureşti. Continuând seria În căutarea istoriei medicinii prin spitale, dl dr. Constantin Bogdan parcurge trecutul glorios al unităţii-fanion a medicinii militare din ţara noastră.

Spitalele militare diferă de cele civile nu numai prin beneficiarii prioritari, ci şi prin regulamente de organizare proprii adaptate, prin modele şi misiuni adecvate în timp de pace şi de război – spitale mobile de campanie cu profil dominant chirurgical şi de urgenţă de război ş.a.; chiar spitalele cu sediu fix în timpul operaţiunilor militare îşi modelează profilul în funcţie de necesităţi şi solicitări, ceea ce presupune alte însuşiri importante – supleţe şi viteză de organizare adaptată, potenţial de modulare. Precursorii actualelor spitale militare (în prezent mai puţine pe cuprinsul ţării, ca urmare a scăderii efectivelor militare şi a reducerii numărului de paturi, impuse de reformele actuale) se numeau lazarete, denumire având două înţelesuri: de loc izolat, acesta corespunzând spitalelor militare de mai târziu, şi, respectiv, de contaminare, care corespundea (parţial) unităţilor profilate pe boli contagioase, fiind frecvente în epocă greu stăpânitele epidemii. Spitalele civile au avut ca strămoşi bolniţele. La 13 septembrie 1831, dată la care pompierii duceau o luptă eroică în Dealul Spirii, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, împotriva a 5.000 de turci, domnitorul ţării l-a însărcinat pe şeful oştirii, spătarul Alexandru Ghica, să organizeze de urgenţă „Spitalul pentru oastea pământească“. Şeful acesteia se conformează şi îi dă doctorului Johann Georg Andreas von Grünau (1784–1857) misiunea să întocmească proiectul spitalului ostăşesc, prima instituţie de acest fel din ţară. Este data oficială de naştere a Spital