Nu trebuie să fii nostalgic pentru a aprecia, obiectiv, ceea ce poporul român a înfăptuit durabil în timpul comunismului, cu eforturi materiale deosebit de grele... Nu a fost meritul comuniştilor, ci meritul inginerilor români. Eram acolo, la Porţile de Fier de la Dunăre, în aprilie 1965, când s-a inaugurat, în prezenţa şefilor de stat de atunci ai României şi Iugoslavei, hidrocentrala construită împrenă cu ţara vecină, fiecare pornind lucrul de pe malul ţării. Iar în timpul construcţiei am făcut, ca ziarist, mai multe deplasări acolo şi aşa am aflat că urmele podului de peste Dunăre construit de romani sub îndrumarea sirianului Apollodor din Damasc mai persistă pe malul nostru sub forma unui rest de stâlp de susţinere, vestigiu arheologic important.

Sediu pe şlep

La una din deplasările făcute, pe ploaie şi furtună, aflu că şeful constructorilor are ,,sediul" chiar pe un şlep ancorat în mijlocul Dunării şi, ca să ajung la el, a trebuit să străbat un pod de scânduri care se legăna cumplit, pod mărginit, de-o parte şi de alta, doar de o frânghie de care trebuia să te ţii solid să nu cazi în apă. Ajuns acolo, constructorul-şef mi-a explicat ,,strategia" realizării barajului: s-au instalat, înfipte în Dunăre, nişte uriaşe batardouri, un fel de ţevi cu un diametru mare, care, umplute de şlepuri cu piatră, aveau menirea să împingă apele spre mijlocul cursului. În spatele acestor batardouri s-a format o incită unde constructorii au putut trece la treabă. Aşa, pas cu pas, se ridica barajul într-o luptă dârză, dusă ziua şi noaptea fără cruţare. Constructorii noştri dădeau naştere unui proiect uimitor, vădind capacitatea proiectanţilor şi constructorilor români de a-şi depăşi aşteptările. Acesta a fost începutul.

Baraje „turistice"

Apoi, ideea independenţei energetice a ţării a prins contur prin alte şantiere hidroenergetice de mare faimă pe atunci,