Reluăm parcurgerea proiectului de lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România, aflat (încă) în dezbatere publică până la începutul lunii viitoare. Ca şi în primele patru părţi ale acestei serii, ne-am propus să semnalăm modificările legislative propuse de proiectul asumat de dr. Vasile Cepoi, marcând în mod special noutăţile pe care această formă a proiectului le-ar putea aduce în sistemul de sănătate românesc.

Cardul european şi cardul naţional de sănătate

Cardul european de asigurări obligatorii de sănătate (EHIC) se eliberează gratuit, la cerere, şi conferă asiguratului dreptul de a beneficia de asistenţa medicală necesară în cursul unei şederi temporare într-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât România (art. 273, alin. 1–3). Este cel puţin ciudat faptul că România, şi prin acest proiect legislativ, continuă să rămână statul european care emite carduri europene cu valabilitatea cea mai redusă. „Perioada de valabilitate a cardului european este stabilită astfel încât să acopere perioada de timp necesară şederii temporare, dar nu poate depăşi trei luni de la data emiterii. Excepţiile de la aceste prevederi legale se stabilesc prin Normele metodologice“ (art. 275, alin. 2). Pentru comparaţie, în Marea Britanie, valabilitatea documentului este de trei-cinci ani (!), în Malta sau Olanda – de trei ani, doi ani în Finlanda sau Spania, un an în Germania... Nu înţelegem raţiunile pentru care legiuitorul român nu poate asigura valabilitatea cardului pentru mai mult de trei luni, dar această perioadă este identică aceleia prevăzute în titlul de lege referitor la asigurările de sănătate, privind calitatea de asigurat (conform art. 210, „calitatea de asigurat se pierde după trei luni de neplată a contribuţiei de asigurări obligatorii de sănătate“). Cu alte cuvinte, România (prin sistemul de asigurări de sănă