Coperta de disc, ulterior de casetă şi CD, are o viaţă specială, independentă de muzica pe care o însoţeşte. Lucră­rile vizuale asociate cu albumele Pink Floyd, Yes ori Genesis (pentru a da doar cîteva exemple) sînt inconfundabile, în calitatea lor de reproduceri mecanice, contribuind din plin la acel factor X invocat de fiecare dată cînd argumentele logice nu (mai) sînt suficiente pentru explicarea unui fenomen artistic. Anii „marilor coperţi“ se suprapun cu perioada de glorie a vinilurilor (discurilor de ebonită), deoarece dimensiunea suportului este ideală pentru lecturarea imaginii. Fie că este vorba despre pop art, minimalism sau collage art, cele trei mari rute utilizate în realizarea coperţilor, relaţia dintre detaliu şi întreg se dezvoltă „în demnitatea sa“. Reducerea la scară, odată cu trecerea la formatul de CD, a modificat forţa de impact a unor coperţi altfel deosebit de penetrante, conducînd la schimbarea strategiilor de abordare artistică, dar aceasta este o altă discuţie. Omul obişnuit tinde să ignore faptul că o copertă, un afiş sau o imagine reprezentativă a formaţiei muzicale preferate, poză ori logo, au în spate un artist, un designer sau un fotograf. Toate acestea sînt trecute din oficiu în contul protagoniştilor, cu condiţia să nu fie ceva în neregulă. În cazurile fericite, coperta şi muzica se avantajează reciproc. Lăsînd în urmă consideraţiile anterioare, dintre toate discurile apărute în România, în format LP, ne atrag atenţia din punct de vedere vizual, din păcate, nu mai mult de zece titluri. În continuare ne vom referi la unul dintre acestea, respectiv la coperta sa, dublul album Cantafabule al formaţiei Phoenix.Elisabeth Sepi Ochsenfeld, despre nașterea copertei Cantafabule Pentru a înlătura orice speculaţie în privinţa subiectului abordat, am luat legătura cu Elisabeth Sepi Ochsenfeld, artista care realiza, în urmă cu aproape patru