Nu cu mult timp în urmă, aproape de cunoscuta Bibliotecă Dudian, pe strada Armenească, la numărul 13, în prezenţa ES dlui Hamlet Gasparian, ambasadorul Republicii Armenia în România, şi cu participarea invitatului special dr. Hayk Demoyan, director al Institutului şi Muzeului Genocidului din Erevan, a fost inaugurat Centrul Cultural Armean din Bucureşti. În această nouă ambianţă, a avut loc lansarea cărţilor „Genocidul armean“ de Nikolay Hovhannisian (traducerea: Tacuhi şi Madeleine Karacaşian) şi „Patru ani sub semilună“ de Rafael de Nogales (traducerea: Sergiu Selian). Genocidul armean ne invită mai întâi să zăbovim asupra termenului de „genocid“. De la bun început, se face trimitere la Convenţia adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, ce prevede că „Genocidul constituie o politică al cărei scop este distrugerea grupurilor de populaţie din pricina apartenenţei lor naţionale, etnice, rasiale sau religioase, precum şi prin asasinat sau prin lovituri date integrităţii fizice şi mentale a membrilor grupului“. Pe de altă parte, se precizează, „noţiunea mai cuprinde subordonarea intenţionată a grupului unor condiţii de existenţă urmând să antreneze distrugerea fizică totală sau parţială, măsurile având în vedere – împiedicarea naşterilor în sânul grupului, transferul forţat al copiilor de la un grup la altul etc.“. Creatorul termenului „genocid“, juristul polonez de origine evreiască Raphael Lemkin, „a pornit de la Genocidul Armean din Imperiul Otoman din timpul Primului Război Mondial şi de la Holocaustul evreilor din Germania din timpul celui de al Doilea Război Mondial“. Secolul XX – spune autorul – „a intrat în istorie ca secol al genocidurilor“. Ele nu mai sunt, deci, simple întâmplări, ci reprezintă un fenomen care a intrat, de altfel, în aria de preocupări ale ştiinţei. Noua ramură ştiinţifică, genocidologia, „în urma unor