Unul dintre cele mai spumoase lucruri din Mostra venețiană este presa italiană. Italienii și italiencele sînt răi de gură și nu le scapă nimic, ridicîndu-i pe regizori în slăvi cu cele mai înflorite superlative și coborîndu-i în hăuri cu upercuturi din cele mai năucitoare. De la tatuajul „arătos” de pe brațul nevestei regizorului Matteo Garrone și pînă la rochia „traforată” a Laetitiei Casta care nu „lăsa loc imaginației”, nimic nu scapă simțurilor jurnaliștilor. Valul de simpatie pe care urcă și coboară starurile care debarcă la cheiul de la Excelsior e un vîrtej amețitor. Unii se bucură de o simpatie durabilă – e cazul regizorului și actorului japonez Takeshi Kitano, premiat de două ori la Veneția, cu Leul de Aur pentru Hana-bi/ Fireworks în 1997 și cu Leul de Argint în 2003 pentru Zatoichi. Din nou în competiție cu Outrage Beyond, Kitano și-a ridicat cota de popularitate pînă la ceruri emițînd maxima ediției: „3D? Bun numai pentru filme porno”, iar filmul său a dat replica ediției: „Cum nu te respect, boule?!”. Omul replicilor, Kitano e cu adevărat adorabil: cu figura lui neregulată, nepretențioasă, deloc scorțos, a intrat pe covorul roșu în fugă mergînd glonț la fanii care îl așteptau cu pixurile pregătite. De altfel, Mostra a făcut pentru el imposibilul: Outrage Beyond e sequel-ul lui Autoreiji/ Outrage de acum doi ani, și includerea unui sequel în competiție a ridicat multe sprîncene. Dar s-a dovedit o alegere cum nu se poate mai simpatică: Outrage Beyond, povestea luptelor intestine din Yakuza cu implicarea unui polițist manipulator și oportunist e o cursă accelerată, hilară, amețitoare, înecată în sînge, un balet al violenței gratuite în care umorul negru al japonezului e mai ascuțit și mai eficient ca niciodată. Kitano pune în mișcare o mașinărie perfect unsă de personaje care apar și dispar cu repeziciune dar reușesc să fie toate memorabile, unite într