De cate ori ma aflu pentru prima data intr-o tara cu dorinta de a o descoperi, de a-i capta aromele si misterele, astept cu multa emotie si curiozitate ceea ce in limbaj obisnuit numim prima impresie. Nu degeaba se spune ca prima impresie este importanta, prima impresie pe care ti-o faci in contact cu ceva necunoscut, fie vorba de o fiinta sau de un oras, de o meserie sau de o opera de arta. Primul soc cognitiv sau relational contine intotdeauna o incarcatura emotionala (uneori dezagreabila) si poate deveni apoi o emblema, o metafora…

Ajungand, la sfirsitul lunii august, la Oslo, mi-am permis deci din nou luxul de a astepta primul frison al intalnirii mele cu o noua tara, de data aceasta ea fiind Norvegia. Iar primul lucru care m-a frapat a fost… fapul ca era parchet in aeroport. La prima vedere acest detaliu ar putea fi considerat ca fiind unul banal. In definitiv calatorii care pun piciorul pe un aeroport au alte urgente decat sa se extazieze in fata materialului care a fost utilizat pentru solul coridoarelor si al holurilor, ei se grabesc sa-si recupereze bagajele si sa gaseasca repede cel mai convenabil mijloc de transport pentru a pleca in oras. Pe mine m-a impresionat insa fapul ca in primele clipe ale intalnirii mele cu Norvegia aceasta imi asternea sub picioare nu o banala mocheta sintetica sau un banal plastic, ci un lemn de toata frumustea, un parchet din lemn autentic cu striatii amintind de transele de somon. Brusc m-am simtit in aeroportul de la Oslo ca si cum as fi pasit in casa cuiva, mai degraba intr-un living decat intr-o zona de tranzit. Lemnul este un material care are viata si caldura in el, un fel de generozitate, niste brate deschise care nu se vad dar se simt sub picioare. Iata, Norvegia ma primeste deja cu imensele ei paduri, mi-am spus, nimic mai normal in definitiv, ea dispune din plin de aceasta bogatie naturala, padurile sunt un