A unşpea poruncă: să nu compari!. Asta întoarce, oboseşte, destabilizează. Mai bine flanezi în corpul fiecărei zile. Imperativele mă intimidează şi mă alungă, aşa că, neputând să trăiesc în răspărul istoriei, păcătuiesc şi compar. Şi iată că, în afara paradigmelor trupeşti care deja coşmăresc de ceva vreme şi femeile, că pe bărbaţi îi puseserăm noi şi edvărtaizingu’ la zid cu mult înainte, izbitoare este coma seducţiei. Pentru mine, evident. Sursa trebuie să fie tot imageria maladivă contemporană, cu femei fotoşopate şi bărbaţi plesnind de biscuiţi pe burtă, cu lipsa ei de oameni. Încadrabilitatea în noile, că n-au mai mult de douăzeci de ani, ajustate pe negândite şi în puţinii ăştia, standarde e ultimul răcnet în materie de cartezianism. Arăţi ca-n reclame, exişti. Nu, nu. Parcă n-aş insista prea mult pe asta.
Nu detaliez, că e plictisitor, dar încă mă gândesc la această devianţă ca la cea mai sigură sursă a unei pierderi dificil de măsurat. Spun asta fiindcă, personal, o consider imensă. Consecinţa ei primă e devastatoare. Seducţia s-a dus dracului. Există paşi mici, mari, siguri şi clari pentru a face faţă oricărei provocări sociale. Niciodată nu trebuie să fii cumva. Mereu e obligatoriu să faci. De-aici, uniformizarea. Armate de insipizi cutreieră străzile, birourile şi barurile, în căutarea mulţumirii. Păi, da. E deja indecent, dacă nu chiar obscen să vorbeşti de bucurie ori, mai rău, de fericire. Şi nu doar să vorbeşti, ba chiar să le iei în calcul. Aşa că legiuni de curăţei şi curăţele împroaşcă zilnic lumea cu dezmăţul neutralităţii lor. Nici nu mai fac uşor diferenţa dintre ei şi ele. Cred că nici ei nu o mai fac. Vorbesc o limbă nouă, surâd un zâmbet fals, iar mâinile lor nu mai sunt nimănui nimic. Palide adjuvante.
Mă uit la oamenii ăştia de un timp şi văd cum li se scurge sângele din vene. O generaţie insanguă. Sau două. Target, numai targ
