Gropi vacante

În articolul „Chiar pe Calea Victoriei” din ultimul număr al DILEMEI VECHI, istoricul Andrei Pippidi deplînge indolenţa edililor faţă de arhitectura Bucureştiului. Situaţia nu e nouă, dar cum Cronicarul trece aproape zilnic pe lînga terenul viran consemnat în articol, merită să-l reproducem in extenso: „Pe Calea Victoriei creşte o pădurice. Între Policlinica nr. 1 cu plată şi clădirea de la colţ cu Bdul Dacia, casa Cesianu de pe vremuri, acum încuiată, adică fostul cazinou, după ce fusese „teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase»”, iar mai demult, pînă la sinuciderea lui Killinger, legaţia Reich-ului. Statul german a recuperat casa, dar nu se grăbeşte să-i dea o destinaţie, fiindcă deţine de mulţi ani, pentru ambasadă, un sediu fără amintiri rele, în Parcul Filipescu. Lîngă Biserica Sf. Nicolae Tabacu, Policlinica, fostă „a Academiei R.P.R.”, avînd un singur etaj şi, la parter, un şir de geamuri spre stradă, nu prezintă nici un interes, fiindcă nu s-a mai păstrat nimic din casa lui Barbu Catargiu (mai rămăsese o aripă în 1940). Un foarte mare teren viran se întinde astfel de-a lungul Căii Victoriei în dreptul numărului 129. Un paravan urît, acoperit de afişe jupuite, ascunde crîngul care a răsărit acolo de cînd se aşteaptă o nouă construcţie. Ultima, de prin anii ’70, adăpostea un birou de arhitectură al Ministerului Învăţămîntului. Dacă există un proiect de a construi, ar trebui să fie semnalat, dar o asemenea indicaţie lipseşte. Fără să se ţină seama de vecinătatea unor monumente istorice de o importanţă deosebită, chiar peste drum de Academie, e încă o dovadă a indiferenţei bucureştenilor faţă de oraşul lor.”

Nobelul şi ISI

În interviul pe care Alina Mungiu- Pippidi i-l acordă lui George Onofrei în SUPLIMENTUL DE CULTUR| din 1 septembrie 2012, socioloaga ieşeancă nu-şi dezminte tonul tăios cu ca