Noutatea regimului militar venit la putere în aprilie 1964 la Brasilia poate fi măsurată doar prin comparaţie cu regimurile similare, în care America Latină a fost atît de bogată pe tot parcursul istoriei sale moderne. Inovaţiile braziliene avînd drept rezultat o „ditabranda” nu scapă nimănui. Astfel:

Nu a existat un „dictator”; pe parcursul celor 21 de ani s-au perindat la conducerea statului cinci Preşedinţi aleşi de Parlament, toţi însă generali de carieră.

În tot acest timp au avut loc alegeri locale şi parlamentare libere, la care opoziţia s-a prezentat sub forma unui partid de centru-stînga; e drept că ea a pierdut alegerile în mod regulat.

Justiţia a rămas independentă, iar puterea militară nu a intervenit în afacerile ei; mai mult, magistraţii şi-au făcut întotdeauna o plăcere (perversă şi explicabilă) din a contrazice linia guvernamentală oficială.

Supremaţia militară s-a autodefinit de la început drept tranzitorie, cu toate că tranziţia a durat destul de mult. Aşa încît conducerea ţării a fost cedată civililor în anul 1985. Alegerile pentru un Preşedinte civil s-au desfăşurat în ultimele luni de regim militar, iar apoi puterea i-a fost încredinţată fără restricţii Preşedintelui ales.

Structura represivă a existat, bineînţeles, şi s-a manifestat uneori brutal: partidul comunist, ca şi toate mişcările de extremă stîngă (formaţiunile marxiste înarmate), au fost scoase în afara legii; legislaţia sindicală s-a înăsprit, limitînd dreptul la grevă; poliţia politică a devenit o instituţie puternică şi temută. Însă libertatea de a călători în străinătate a rămas intactă, aşa încît unii opozanţi politici proeminenţi au ales, în primii ani de regim militar, exilul. E drept că imensa lor majoritate au revenit în Brazilia curînd, observînd că nu e vorba de o „ditadura”, ci de o „ditabranda”.

Se vede abia acum cu ochiul liber ce a