Omar, Radu, Ştefania şi Constantin...
Unul dintre marile paradoxuri ale României de azi, revelat din nou de Jocurile Olimpice de la Londra, este că scoate campioni pe bandă rulantă, din nişte generaţii care trec clasa cu scutire la Educaţie Fizică. Pur şi simplu, o mână de oameni înfruntă pieptiş sistemul, încăpăţânându-se să facă performanţă, deşi nimeni nu le dă nici o şansă, ba dimpotrivă, li se pun beţe în roate la tot pasul. Peste tot în lumea aşezată, performanţa se naşte din sportul de masă. Sunt mii, zeci, sute de mii sau milioane de practicanţi de plăcere ai unui sport, iar din ei, în ani şi ani, prin selecţii riguroase, se cern sportivii de performanţă, din care, iarăşi în timp, cu multă muncă, într-un mediu competitiv bine pus la punct, apar marii campioni. Marii campioni sunt excepţiile, nu regula. La noi e taman invers: campionii sunt regula.
La fel e şi cu ceilalţi olimpici cu care ne mândrim: campionii olimpiadelor şcolare internaţionale. Nu e an să nu vină cu medalii acasă, ba cei din lotul de Matematică, ba cei de la Chimie, ba cei de la Limbi străine, ba cei de la Informatică, ba cei de la Geografie. Nu premiile în sine, cât faptul că, în mijlocul unor generaţii pentru care examenul de Bacalaureat a devenit o calamitate, se găsesc elevi cu ambiţia de a demonstra că sunt cei mai buni din lume este, în sine, o performanţă. O performanţă cu atât mai admirabilă, cu cât vine dintr-un sistem educaţional torpilat de lipsa de motivare a profesorilor şi de incapacitatea de a face o reformă sănătoasă şi coerentă. Omar Cerrahoglu, Radu Bumbacea, Constantin G. Popa sau Ştefania Ursica: numele lor nu ne spun nimic, iar acesta e cel mai bun test al felului în care ştim să ne cultivăm şi să ne preţuim valorile. Primii doi sunt medaliaţi cu aur la Matematică, o disciplină la care anul acesta am ieşit primii în Uniunea Europeană!, c