Alexandru Soljeniţân este, fără îndoială unul dintre coloşii romanului universal, autentic pogorâtor venind din Dostoievski, Tolstoi şi Balzac la scara dimensiunilor abisale ale geniului rusesc. Talentul său, alimentat şi împuternicit de un tribut al suferinţei pe care nici unul dintre predecesorii săi nu l-au exprimat într-atât, a făcut din el nu numai un laureat al premiului Nobel, ci şi un încununat cu spini.
Cu excepţia primei cărţi, Soljeniţân şi-a scris opera sub obroc, la lumină scăzută, şi a făcut-o scăpată peste hotarele unei patrii care-i refuza tiparul. Cum de a izbutit, e încă - pentru mulţi - o enigmă. Literatura lui, polemică prin excelenţă - la adresa mai ales a epocii staliniste -, usturătoare ca un văzduh oţetit şi grea ca un cimitir bântuit de strigoi, e complementată, ca imagine, de strania personalitate a autorului ei, omul care a cutezat să înfrunte Kremlinul în numele unor adevăruri în care crede cu tărie.
Vestea arestării lui Soljeniţân a consternat omenirea, deşi un asemenea deznodământ nu era menit să surprindă. Dar înainte ca valurile protestelor să fi inundat văzduhul, scriitorul - după ce i s-a retras cetăţenia sovietică - a fost pus într-un avion şi debarcat la Frankfurt, în Germania de Vest. La o astfel de mişcare nu se gândise nimeni. În accepţia comună a situaţiei, asemenea iepurelui în mărăcini, Soljeniţân a fost aruncat în libertate.
Scriitorul nu a acordat niciodată operei lui un mesaj politic, ci unul moral. Şi e foarte probabil că, acum, când e salutat de milioanele de cititori şi-şi socoteşte cele vreo şase milioane de dolari ce-l aşteptau, drepturi de autor - în Elveţia, el e foarte puţin interesat de tăcerea lui Kosâghin, ospitalitatea lui Brand sau răsufletul uşurat al lui Kissinger, ca şi de complicatele speculaţii pe marginea evenimentului. Întrebarea, dramatica întrebare a unui scriitor de talia lui e