Vara trecută, am făcut pătura cu poveşti. În luna august, cînd căldurile încă nu slăbiseră, într-un apartament de bloc, am pus pe covor o pătură: spaţiul pentru poveşti. Acolo, am citit cu găluşca Teo Hobbitul. A trebuit să-i explic multe, dar mai ales ce este cu Gollum, de care-i era frică. A trebuit să-i explic cum a fost devorat, măcinat de obsesia pentru inelul preţios şi cum a devenit o creatură subterană. A trebuit să-i explic multe. Şi mi-a plăcut. Cel mai tare mi-a plăcut că pe spaţiul păturii eram noi două şi o poveste. Şi mi-am adus aminte cît de mult îmi plăcea să mă ascund cu o carte de poveşti în vie şi să mănînc struguri direct de pe viţe. Via era bătrînă şi stufoasă şi stăteam acolo ca sub un umbrar. Vara asta, am dat peste Momo. Momo, ce este Momo?, am fost întrebată. E Momo de Michael Ende, am răspuns. Mai aveam puţin şi spuneam: cum, n-o cunoşti pe Momo, fetiţa care le-a înapoiat oamenilor timpul furat? Basmul-roman de Michael Ende, destul de diferit de Poveste fără sfîrşit, a fost apropiat de realismul magic, dar cred că avem de-a face mai degrabă cu un roman care vorbeşte despre magia lucrurilor simple pe care le-am uitat: să te joci, să spui poveşti, să mănînci pîine cu unt şi cu miere, să fii acum şi aici, înăuntrul timpului tău. Este un basm despre lumea de azi în care economisim timp ca să ne bucurăm de el, iar efectul este exact invers: viaţa îşi pierde savoarea şi curgerea firească. Am spus un basm şi nu o parabolă, pentru că Michael Ende ştie cum să creeze o poveste care nu are pretenţia de a educa, după cum ştie să inventeze personaje care nu sînt simple simboluri. Momo este o fetiţă care a fugit de la căminul de copii şi s-a ascuns în ruinele unui teatru uitat. Are o însuşire specială – ştie să asculte, aşa încît oamenii se simt bine în preajma ei, capătă încredere şi curaj: să povestească, să inventeze poveşti, să se joace. De fapt