Pe 29 iulie am votat la referendum. Ce­tăţenii responsabili au stat acasă; au decis – îmi imaginez că abia la capătul unor serioase dezbateri lăuntrice – să nu cauţioneze subminarea „statului de drept“. Mă număr printre cei peste şapte milioane de cetăţeni pe care mai zilele trecute, într-o publicaţie fanion a elitei intelectuale postdecembriste, un cărturar îi numea „idioţi“ (există şi varianta, via Lenin, a „idioţilor utili“) – iar un altul, tot de curînd, într-o emisiune moderată de Cristina Şincai la România TV, a avut inspi­raţia de a-i califica drept „borfaşi“. Voca­bule foarte... pitoreşti cu care nenumărate voci ale „societăţii civile de bună calitate“ ne-au obişnuit de ceva vreme. Înţeleg că sînt mărci ale apartenenţei la o categorie (umană şi intelectuală) privilegiată, îndreptăţită – în virtutea unei naturale ierarhii – să-şi afişeze dispreţul aristocratic faţă cu o plebe tot mai resentimentară şi, bineînţeles, faţă cu apărătorii de ocazie ai acesteia, neomarxişti improvizaţi, (co)interesaţi în readucerea la putere a criptocomuniştilor etc. Stigmatizarea Ar fi interesant de urmărit – dar pentru asta ar fi nevoie de un studiu foarte amplu, eventual colectiv – genealogia acestui tip de discurs care şi-a impus, ne place-nu ne place, monopolul asupra spaţiului intelectual al României postdecembriste. Vocea „privilighenţiei“, cu timbrul său puternic, s-a făcut auzită atît de des, de consecvent, de categoric, încît pentru cineva din afară, neprevenit pentru, ei bine!, atît de invocata ca argument de autoritate „opinie publică internaţională“, ea pare a se identifica aproape complet cu intelighenţia românească în întregul ei. Sau, mă rog, cu aceea „care contează“, singura promotoare a valorilor euroatlantice; restul s-ar reduce, în această optică, la o seamă de anti-europeni şi antiamericani, filoruşi, nostalgici ai comunismului, numai buni de adunat într-un