Așputea intitula aceste rânduri, poate cu mai multă îndreptățire, ”Mai e ceva de făcut?”. Revenit acasă, după o abandonare, cuvenită zic eu, sub soarele mediteranean, în care am încercat să uit și să mă delectez cu lecturi mereu amânate, încerc să mă dezmeticesc. Referendumul s-a încheiat. Știam. Nu victorios pentru cei care au votat plecarea președintelui, ci victorios pentru înfrânt. Nu-i prima oară, sub Băsescu, când albul devine negru, iar portocaliul verde sau mov. Nu-i prima oară când ultimul președinte european comunist transformă așa cum vor mușchii lui o realitate altfel de necontestat. Ce nu știam e comportamentul de după revenirea, ilegitimă, la Cotroceni, călcând peste cadavrul milioanelor de voturi care l-au trimis acasă. Auzisem că Băsescu, în sfârșit, se va cuminți, că va face pace cu dușmanii, că nu va mai drege dosare și delațiuni, că va respecta, în sfârșit, Constituția. Am zis și am scris că Băsescu va conduce întotdeauna pe reguli mafiote, că tăcerea lui nu înseamnă abdicare, ci clocirea altor și altor scenarii de compromitere a adversarilor, că apropierea lui de portretul dictatorilor machiavelici și câinoși va fi și mai evidentă cu cât poporul îi e mai departe. Ce să faci cu un popor care, prezent la vot într-o proporție covârșitoare, fiindcă 8,5 milioane de votanți cam asta înseamnă într-o Românie depopulată, golită de forța ei activă, ce să faci, cum să te bazezi ca președinte pe el, pe acest popor, când 88 la sută dintre cetățeni s-au săturat de tine și îți cer să pleci? Pentru un politician demn, gestul firesc e să plece. Pentru Băsescu, în conflict cu demnitatea de când se știe, n-are decât să-i ignore pe fraierii pe care i-a tot dus cu preșul, iar acum nu-l mai cred. Să fie sănătoși! Băsescu nu mai are nevoie de popor. Oricum e un popor de mâna a doua, că doar el, chiar el, președintele, remarcase asta. Băsescu are nevoie de șefi devo