De când tot zic că scriu despre poezia lui Adrian Suciu şi n-am apucat. Destinul ne e favorabil amândurora căci, iată, i-a apărut la Herg Benet antologia Mitologii amânate. Aşa că am la dispoziţie o imagine de ansamblu a creaţiei lirice a acestui autor bănuit - nejustificat în opinia mea - de nouăzecism.

Cuceritor în aparenţă, romantic în fibră, dar lucid în realitate, Adrian Suciu rămâne egal cu el însuşi pe un interval de 20 de ani. Antologia lui aduce cu un volum unitar, ceea ce-l arată ca pe un om tare răbdător şi fidel lui însuşi.

Bunăoară, E toamnă printre femei şi în lume (1993), editura Echinox, îl arată înrudit doar tegumentar cu spiritul echinoxist. Titlu mai trubaduresc-melancolic era greu de găsit. Femeile, nu femeia, şi Mama vor fi o constantă a liricii ardeleanului. Uneori expresionist: "Mama a fost flacără", "Intr-o secundă şi-a simţit venele pline de sânge/galben, înalt, şi-o vietate adulmeca...//Tatăl meu a fost capătul unui praş mare/cutreierat de beţivi" (Biografie); alteori romantic inspirat de periferie, idealist şi sordid totodată. Dar sunt doar izbucniri, pentru că tonul general este al poeziei absolute, atemporale, rurale sau peisagistice, fundal pe care sunt etalate teatral sentimente, emoţii şi imagini exemplare. Iată o mitologie amânată: "Un cal mort se prăvălise în poarta casei ei, un cal frumos, ca un ciorchine tânăr din viţa-de-vie" ş...ţ//Un cal ca o femeie pe care, în zori, zidarii o găsesc îngropată în zidul abstract" (Poarta cu un cal). Cum se vede, comparaţiile nu sunt chiar din zona firescului; ele generează un oniric de ilustrată şi se ambiţionează spre metaforă: "soarele va îneca păunii, voi turna alcooluri/fierbinţi în orbitele tale, să-mi sting pe carnea vie/durerea dintre tâmple" (Un nor străin).

Deşi adesea patetic şi cu gesturi colosale, în mod ciudat - şi fericit - poetul se menţine exact şi concis în co