Nu ne mai spunem nimic acum.
Nu ne mai spunem nimic, deşi am dansat cândva pe o plajă pustie, ne-am scris numele în nisip şi toate astea. Peste noi, ţin bine minte, s-a coborât o lumină roşie, ne-a dezmierdat o vreme, ne-a spus că aşa o să fie acum şi pururea şi-n vecii vecilor, iar cerul s-a vălurit şi el, s-a înserat de-a binelea, până când din lucruri n-au mai rămas decât noaptea, umbrele noastre şi câţiva ţânţari. Apoi tălpile tale desculţe pe nisip, îndepărtându-se încet de mare. Mâna ta ca o prelungire a mâinii mele. Degetele tale, degetele mele, laolaltă, lumina asta a farului, pe care o văd şi acum, pe care am s-o tot văd cum taie fâşii întregi de noapte, iar noi mergem mai departe pe o potecă de nisip, ajungem. Şi lumina asta mică a unei camere şi mai mici, şi noi râzând, lipiţi unul de altul, aiuriţi, pitiţi, năuci. Râsul, părul şi umerii tăi, mirosul, pielea, fiecare fâşie de piele sub care te ascunzi, sub care te găsesc uimit, de fiecare dată, şi nu mă mai satur. Eşti vie, sunt viu, şi acolo, sub pielea ta, se petrec atâtea şi atâtea miliarde de lucruri, de acolo a început totul şi nici măcar nu ştiai asta. Nici măcar nu ştiai. Şi forfota asta nebună ca o linişte uriaşă, şi degetele mele ca nişte bezmetici care au descoperit lumea, iar asta e deja mai mult decât orice şi-au închipuit vreodată. Eşti aici, şi aici, şi aici, şi n-am ştiut niciodată de ce bucuria te face să plângi, de ce să te pierzi pe tine în altcineva e cel mai al naibii de adevărat lucru care s-a inventat, calea simplă ca să afli cine eşti.
Şi apoi dimineaţa, ca un şoarece care intră pe sub uşă, care îţi spune să te desprinzi, să te întorci în tine, să-ţi tragi mâinile înapoi, să mănânci şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe, cu marea, ca o cucoană plictisită care te aşteaptă, hai, aprinde-ţi ţigara aia şi dă-te cu cremă să nu te arzi, citeşte-ţi paginile din
