E un an pe care nu mai pot să-l car. Unde să-l pun jos? Puţin, cît să respir, cît să plîng, cît să mă rog, cît să nu disper. Puţin… Continui să merg. Şi să las în urmă, departe, vorbele care îmi spun că viaţa îşi urmează sensul firesc.

Poate că normal ar fi fost ca părinţii mei să mai trăiască o vreme. Să le mai simt dragostea necondiţ ionată. Să ştiu că, orice ar fi şi că oricum aş fi, ei îmi eliberează şi îmi susţin visele, dar şi paşii pe pămînt, îndreptîndu-mi privirea spre Soare şi spre Lună, pentru că sînt fata lor. Să ne mai bucurăm de zîmbete şi hohote de rîs, de lumina de la Sinaia, de o mie şi una de amintiri, de şoapte, de suspine. Poate că normal ar fi să existe viaţă fără de moarte aici, şi nu în cer, să pot să îi văd, să îi aud pe cei pe care i-am iubit şi nu mai sînt. Pe cei care fac parte din povestea mea. Sînt răscolită de toate plecările din urmă. E vraişte în capul meu, în sufletul meu.

Mi s-a părut normal tot ce s-a întîmplat în redacţia României literare de la începutul anilor nouăzeci pînă nu de mult. Nu cred că am fost conştientă mereu, atunci, de miracolul din fiecare zi. De ce şi cum se vorbea, de cine ne vizita, de felul în care se construia un sumar, un număr, o revistă, de faptul că ne preţuiam, ne tachinam, ne contraziceam, ne pregăteam pentru fiecare întîlnire, ne ştiam bunele şi grelele. Am populat, împreună, un fel de insulă. Am stat, ani, în acelaşi birou cu Andriana Fianu şi Constanţa Buzea. Astăzi, nici una, nici cealaltă, nu mai sînt. În primul minut al convieţuirii noastre, Constanţa mi-a spus: „dacă un singur om te citeşte cu adevărat, merită să scrii”. Am urmărit-o cu coada ochiului cum citea zeci şi sute de poezii, cum încerca să pipăie talentul, să pună în circulaţie un nou poet, să răspundă just şi cu răbdare la rubrica ei „Post restant” celor care sperau să iasă la iveală vibraţia lor. Am stat, ani, la