Am scris – puţin, rar, şi cu anume sfială, ştiind că- mi este, în anii când împărţeam pagina României literare, prim cititor – despre cărţile Constanţei Buzea. N-o să revin, preferând o mărturisire despre om, cât şi cum l-am cunoscut.

Avea consistenţă, densitate, fiind felul de om care te poate marca din două replici. Nu-mi amintesc, lăsând deoparte convorbirile din urmă, întrerupte de pârâiturile unui aparat de telefon îmbătrânit, cărora însă le punea punct când credea că e destul, să fi stat de vorbă îndelung. Avea verdicte scurte, tăioase, uneori, directe, întotdeauna, şi învăluite, când îi plăcea cu adevărat ceva, de-o nepreţuită undă de tandreţe. Nu mă îndoiesc că ştia, cu intuiţia oamenilor sensibili şi retraşi, când e momentul să aline pe cineva, să încurajeze într-o doară, dar atât de eficient, să schimbe, cu o vorbă, un destin. Era tutore de profesie, crescând, la Poşta redacţiei, generaţii de poeţi. Nu făcea nici o glorie din asta, dar ştia bine ce face. Nu suferea, niciodată, ironia, sau critica ucigătoare aruncate asupra chiar şi a celor mai slabi dintre slujitorii muzei. Ţin minte cu câtă amărăciune mi-a condamnat, acum nişte ani, plăcerea cu care am judecat un poet la sfârşit de carieră. Poeţii erau, dincolo de antipatiile care, de bună seamă, vor fi fost, oamenii ei. Pe care-i apăra, suferea pentru ei, şi-i susţinea, cea atât de tăcută, în şedinţele de redacţie, ca să fie publicaţi, când ştia că nu mai au timp, sau că le poate face o bucurie. Când nu mai avea argumente literare, câştiga invocând omenia.

Vedea lumea în cele mai mici detalii, şi se preocupa sobru de toate fleacurile. Lucruri peste care trecem uşor puteau s-o rănească pentru mult timp. Părând că nu ştie de glumă, era, de fapt, un suflet care vibra pe toate coardele. Nu suporta nedelicateţile de nici un fel şi oferea recunoştinţă pentru te miri ce gest obişnuit când te aşt