Născut în 1951, Dumitru Nicodim are o biografie de-a dreptul dramatică: putem spune, fără a exagera, că fiinţa sa a fost secţionată de roata din­ţată a istoriei şi, totodată, ocrotită de pro­videnţa divină ce i-a călăuzit spiritul şi intelectul spre autoconstrucţia de sine. A venit pe lume (al cincilea din cei 12 copii ai familiei) la Jurilovca, pe Dunăre, din „venetici“ originari din Transilvania. Părintele său, considerat „duşman al poporului“ de îndoctrinaţii bolşevizaţi ai luptei de clasă, a îndurat temniţele comuniste tip Poarta Albă şi Peninsula, după care au urmat spitalele penitenciare de psihiatrie. În cele din urmă, va fi omorât, în 1982, în propria casă, de aceleaşi forţe oculte ale caver­nelor. Rămas singur încă din 1967, viitorul scriitor îşi va petrece anii de dinainte de liceu şi de studiile universitare în orfelinate din Năvodari şi Tulcea. Demn de amintit în biografia sa profesională este un doctorat antedecembrist în hidroenergetică. N-a pregetat să se şcolească în jurnalism între 1990 şi 1992, legitimându-şi stagiul la cotidianul „Dreptatea“. Meseria de bază a rămas însă aceea de inginer constructor, fie pe şantierele ţării, fie la cele câteva noi construcţii de după 1990. Este lector universitar la Universitatea Politehnica Bucureşti. În plus e bioterapeut, radiestezist şi membru al Societăţii Române de Inforenergetică, efectuând „cercetări privind orientarea altarelor la bisericile primare din arealul dobrogean“. Lucrarea sa în aria beletristicii (autorul e mem­bru al Uniunii Scriitorilor din România) nu e mai prejos, Dumitru Nicodim tipărind, până la cartea de faţă, alte douăsprezece volume, dintre care semnalăm:Poezii amare (1992), Casa lui David (roman, 1996), Lacrimă cu zăvor (versuri, 1997), Poarta Albă (roman, 2001), Cusături eterne (versuri, 2007), Lebede albe, calea iubirii (versuri, 2008), Cygnes blancs, le chemin de l’amour