Există o scenă admirabilă în cartea lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, în care este interpretată secvenţa cu Socrate, traversând împreună cu emulii săi o grădină din Atena, unde lucrurile naturii sunt aranjate în asemenea fel încât să direcţioneze gândul către plăcere, către emoţia pură a plăcerii de a trăi.

Scena aceasta are un tâlc al ei, pentru că se întâmplă cu o zi înainte ca Socrate să-şi primească osânda şi să bea cucută, după ce judecătorii l-au găsit vinovat faţă de cetăţenii Atenei. El este adus aici de către ucenici tocmai pentru a se bucura de peisajul construit după un plan al imaginaţiei omeneşti, pentru a-i îndrepta gândurile spre descifrarea locului său în univers. Desigur se pune în joc ideea, descifrată abia mai târziu, mult mai târziu, dacă arta se joacă doar într-un plan secund şi este doar o iluzorie încercare de ordonare a haosului primordial. Socrate, cel din peisajul grădinii lui Andrei Pleşu, se află şi el în faţa întrebării dacă viaţa merită trăită şi pentru bucuria gustului pe care îl dă lumea aşezată cu sens. Grădina asta se va ruina, însă, cândva, sub presiunea zilelor, a trecerii vremii prin anotimpuri şi ani. În acest scenariu se insinuează, însă, ideea că arta îşi pierde caracterul etern, se pulverizează în spaţiul istoriei. Nu altfel poate fi explicată melancolia devastatoare pe care o resimte, într-o altă grădină, în alt timp, A.E. Baconsky, pe carel regăsim în călătoriile iniţiatice din Remember, închipuindu-şi întro altă grădină, străină de data aceasta şi neprimitoare, din Viena, ţinuturile sălbatice de acasă, cu semnele istoriei ascunse sub valurile de pământ. E şi el pustiit de sens, pentru că îşi vede legăturile pierdute cu barbarii strămoşi, călărind prin hăţişuri de codri întunecoşi şi nelăsând în urma lor nici măcar pulberea ridicată de copitele cailor în goană. În fapt, recitim un dor nemărginit, ca