Nu mi-am făcut niciodată proiecte pe termen lung, n-am avute aspiraţii, planuri, scopuri clar determinate. Am trăit, de când mă ştiu, încercând să înţeleg lumea (sau mai bine zis capcanele) în care nimerisem. Dacă e să-mi găsesc merite, ele provin exclusiv din stoicismul (cum să-i spun altfel?) prin care dau o întrebuinţare acceptabilă condiţiilor neprielnice.
Nu am stofă de vizionar şi, prin urmare, nici de activist. Nu cred în „cauze mari”, în transformări spectaculoase. Nu am intuiţia momentelor istorice şi, drept consecinţă, nu sunt niciodată la înălţimea aşteptărilor. N-aş spune că sunt conformist, dar sunt, cu siguranţă, retractil. Un fel de sceptic cu zâmbetul pe buze – un zâmbet născut din convingerea că doar întâmplarea a făcut ca lucrurile să nu fi ajuns la catastrofă.
Din motivele expuse mai sus, îi privesc cu simpatie, dar şi cu un fel de uimire neîncrezătoare, pe optimiştii incurabili. Printre prietenii mei apropiaţi se află câţiva depresivi, dar şi o mică serie de inşi pentru care nu există bariere, eşecuri ori tragedii. Indiferent de situaţie, ei ştiu să vadă – spre deosebire de mine – partea bună a lucrurilor. Natura i-a înzestrat cu inegalabilul talent de a muta centrul de greutate al „dezagrementelor” în zona convenabilă. Oricât de prost le-ar merge, găsesc resurse s-o ia de la capăt, să vadă mereu partea plină a paharului, deşi e evident că între timp un chelner pervers a înlocuit vinul bun cu o poşircă. Pentru ei, modelul existenţial îl reprezintă Pollyanna, personajul lui Eleanor H. Porter, fetiţa al cărei optimism debordant a ajuns să fie folosit de psihologi pentru a descrie un anumit tip uman.
Nu mă recunosc, deşi mi-ar plăcea, în cuvintele lui Christopher Hitchens (eseistul anglo-american, marele orator, omul de spirit şi avocatul multor cauze dubioase), cuvinte citate de soţia sa în postfaţa la cartea postumă Mortalit
