Intr-un oras in sudul Peninsulei Iberice, acolo unde toate par mai aproape de orizonturi si iluzii, in acelasi oras pe care ni l-am amintit de atatea ori cu drag, cu dor, cu tristete si cu emotie, in acest colt de rubrica in care ne mai permitem si scurte abonamente la sinceritate, in Cadizul existentelor efemere si al intamplarilor definitive, se inalta discret Parohia San Antonio, construita la mijloc de secol XVII, o parohie care sfideaza timpul si nedreptatea, aducand, intr-un fel, in prim-plan credinta si nobletea.

Ridicata in 1669, Parohia a suferit diverse modificari de stil si, totusi, amprenta baroca nu a disparut din zidurile impunatoare care compun lacasul de cult, ca pe un poem in vers alb pe care nu il poate deslusi nimeni pana la capat. Dintre toate aceste renovari cu care spaniolii se lauda si in zilele noastre cea mai importanta ramane, probabil, cea din secolul XIX, din 1858, care a reusit sa aduage fatadei principale detalii pline de istorie si de continut. Tocmai fatada este cea care atrage atentia, prin combinatia de stiluri si de amanunte, prin lumina ascunsa in fel de fel de crapaturi de zid, prin sobrietatea cu care se deschide usa principala, o usa mare, care provoaca in inimile si in mintile trecatorilor o stare de asteptare si de melancolie greu de descris.

Nu e nimic iesit din comun ca intr-un oras plin de credinciosi sa se ridice multe constructii in care acestia sa-si poata manifesta liber si fara incetare crezul, nu e Cadiz primul oras cu o Parohie eleganta, dar ceva atrage atentia mai mult decat pare la prima vedere. Acolo, in centrul localitatii, pe unde soarele se zbate sa treaca de frunzisul bogat al pomilor din jur, pe unde pasii se lipesc razbunator de tare de piatra cubica de pe trotuare, acolo, la intrarea in Parohie, orizontul pare mai aproape, orizontul pare disponibil pentru privirile tuturora, ca o desti