Treizeci de oameni. Aceiași, aproape, ca cei care au venit la „ocuparea“ Institutului Cultural Român (ICR), la protestul împotriva închiderii TVR Cultural etc. Mult mai puțini decît iubitorii de papioane de la manifestația de susținere nu atît a ICR, cît a președintelui său demisionar, Horia-Roman Patapievici. „Mulţi dintre noi au fost în stradă în ianuarie 2012 şi ştiu ce înseamnă solidaritatea socială. Ştiu ce înseamnă forţa unui cîntec, a unui poem sau a unei piese de teatru. Sectorul cultural independent e altceva decît sectorul «culturii oficiale». Noi nu performăm la sindrofiile clasei politice, însă ştim foarte bine să performăm în stradă!...“, scriau artiștii într-un comunicat de presă ce avea să însoțească un flash mob inițiat de la Cluj și desfășurat pe 1 septembrie, în prezența celor cîteva zeci de oameni despre care vorbeam la început, în „secțiunea“ lui bucureșteană, în fața Ministerului Finanțelor Publice (tot acolo unde, acum doi ani, avea loc manifestația spontană de „grevă fiscală“ inițiată de Cristian Ghinea, în prezența nu cu mult mai multor contribuabili). Acești 30 de oameni care protestau împotriva tăierii surselor de finanțare ale AFCN, a decapitării ICR etc. nu se reprezentau, spuneau ei, decît pe ei înșiși, ca individualități. Și astfel vor să convingă politicienii de importanța finanțării publice a culturii – prin forța individualismului și, în paralel și informal, prin apolitism antipartinic. Ceea ce, la o mai adîncă privire, e o contradicție în sine. Pentru că un sector de activitate – cel cultural, în cazul dat –, chiar o reuniune de individualități fiind, trebuie să se lase reprezentat ca un corp coerent în sine, solidar și unanim în apărarea propriilor interese transdisciplinare și transideologice, și pentru că atunci cînd deciziile sînt prin definiție de natură politică (pînă și depolitizarea lor e o decizie... politică), dialog