Cu câţiva ani în urmă, revista „Dilemateca” lansa o anchetă pe tema autorilor contemporani nedreptăţiţi de critica literară. Cronicarii activi de la acea dată erau invitaţi să nominalizeze, fiecare, câte un asemenea caz. Nu mai ştiu la cine m-am referit, nici la cine s-au referit ceilalţi respondenţi. Sigur e că nimeni nu se gândise s-o pomenească pe Angela Marinescu.

Ceea ce poetei, atentă la tot ce se întâmplă în peisajul presei culturale, i s-a părut a fi o nedreptate în plus. Se considera, ea însăşi, o victimă a conspiraţiei tăcerii, conspiraţie cu atât mai tenace şi mai insidioasă cu cât, iată, nici măcar într-un astfel de moment al adevărului nu se lăsa demascată.

E de-ajuns să aruncăm o privire (în D.G.L.R. sau oriunde altundeva) asupra referinţelor critice ale cărţilor Angelei Marinescu ca să constatăm taman contrariul. Despre ea s-au pronunţat şi Nicolae Manolescu, şi Gheorghe Grigurcu, şi Ion Negoiţescu. Cât despre comentatorii mai tineri, nu cunosc pe nici unul care s-o fi ignorat. Mai mult, să fi scris despre ea altfel decât elogios. Dovadă chiar selecţia din acest volum aniversar publicat de Paralela 45. Se adaugă premiile (al Uniunii Scriitorilor din România şi cel de la Botoşani, Mihai Eminescu, fiind cele mai importante), prezenţele în istorii şi, în sfârşit, o admiraţie sinceră din partea ultimelor valuri de poeţi, care, fără a o emula numaidecât (aşa cum s-a spus adeseori maliţios), o citesc cu atenţie.

Şi totuşi, am câteva motive să-i dau dreptate Angelei Marinescu.

Îmi e simpatic, în primul rând, genul ei de inadecvare. Nemulţumiţi de propriul statut simbolic sunt mulţi autori de azi (nu îndrăznesc să spun toţi, şi nici n-ar fi exact). Poeţii, că nu li se citeşte cum se cuvine poezia, prozatorii, că romanele lor n-au tirajele pe care le-ar merita. Majoritatea însă adoptă o eleganţă de împrumut, nu o dată dezagrea