Urcarea muntelui stă, ca şi volumul anterior al Ilenei Mălăncioiu, Linia vieţii, între două cerinţe maximaliste. Prima vizează estetizarea literaturii contemporane şi expurgarea ei de orice referinţă la realitatea sociopolitică înconjurătoare. Dacă, în anii ’50, scriitorii noştri erau obligaţi să proslăvească realizările noului regim (condiţia pentru a fi publicaţi), în ultimul deceniu al socialismului de stat, ei se văd îngrădiţi într-un fel de cerc de cretă al literarului „pur“, cu secţionarea raportului – direct ori problematizant – cu societatea românească. Radicalizarea, în anii ’80, a unor poeţi atît de diferiţi precum Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu va însemna, prin urmare, şi o dezabstractizare a limbajului artistic, la fel de neconvenabilă oficialităţii pe cît fuseseră, în anii de glorie ai realismului socialist, abstracţiunile poetice. Comanda dejistă, în tinereţea „şaizeciştilor“, era o poezie „ca din viaţă“, pe care să o poată înţelege toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate. Presiunea, în ultimul deceniu al ceauşismului, va fi pusă invers. Se vrea, acum, o artă care să nu aibă nici o legătură cu viaţa reală – şi pe care să n-o mai înţeleagă nimeni. O victorie asupra mînuitorilor de foarfece A doua cerinţă maximalistă este de ordin etic, nu estetic; şi ea va fi proiectată în spaţiul public autohton după căderea comunismului. Scriitorilor noştri li se reproşează fie „evazionismul“, fie „colaboraţionismul“, taxîndu-li-se, unora, îndepărtarea de planul realităţii, iar altora, plierea pe comandamentele ideologice. Literaturii i se cer (retrospectiv) un mesaj antitotalitar şi o directeţe a articulării lui. Din această perspectivă, modul în care Urcarea muntelui satisface ambele exigenţe, evitînd extrema de exclusivitate a fiecăreia, face din volum un reper, deşi nu un indicator al deceniului. Anii ’80, dominaţi de experimentalism poetic